Mi-e inima-ntristată, păcatul mă apasă, o vreme neuitată, o clipă nu mă lasă, o Doamne, o Tu Doamne, din nou azi vin la Tine, trec ierni, trec veri, trec toamne, ascuns sunt de ruine.

Un vânt mă înconjoară, mă clatină pe cale, cel rău mă înfioară, să mor pierdut prin vale, o Doamne, o Tu Doamne, doresc o-nviorare, să nu mă mai condamne, pământul de sub soare

Un val în larg mă duce, ca să cunosc ce-i teama, dar mă proștern la cruce, ca să ridici năframa, ce-i plină de orbire, e cea rătăcitoare, mă duce în neștire, în vremi nimicitoare.

Căci iată... nimicirea, se zbate să-mi omoare, un foc aprins... iubirea, să sece-a ei izvoare, ce umple de putere, a mea ființă care, te strigă din durere, căci Tu-i ești vindecare.

Tu ești o mângâiere, adusă de iertare, fiorul Tău nu piere, el este îndurare, neobosit în toate, ești pentru mine Tu, când eu te strig în noapte, vre-o dată nu spui nu.

Mai vino înc-odată, să mă înalț cu Tine, să te-ntâlnesc vreau Tată, în slăvile divine, vreau inimă frumoasă, de-odihnă-ntruna plină, în loc numit acasă, cu-o vreme doar senină.
Amin