De ce să-ți pierzi credința în ceasul încercării,
Când cerul vieții tale e-acoperit de nori,
Când Soarele Dreptății e Domnul îndurării,
Și mângâiere sfântă ți-a fost de-atâtea ori?
De ce să-ți pierzi credința în ceasul de-ntristare,
Când lacrimi de durere ți-alunecă pe-obraji,
Iar nimeni nu-i în lume să-ți dea o alinare... ?
Gândește-te că Domnul e-Același ieri și azi.

De ce să-ți pierzi nădejdea când lupta e amară,
Și valul cu putere în barcă a intrat,
Când ceata Sa de îngeri cu drag te înconjoară,
Așa cum Prințul Slavei era înconjurat?
Și I-au slujit în sloluri când birui ispita,
Când pietrele în pâine n-a vrut a le schimba,
Și nici să stăpânească a lumii-mpărăție,
Cu prețul la Satana de a se închina.
De ce să-ți pierzi nădejdea când prigoniri te-apasă,
Și-oriunde te-ai întoarce, de toți ești ocolit?
Mai rabdă, fiu de Rege, căci Tatăl nu te lasă!
Și El, în umilință, a fost disprețuit.

De ce să-ți pierzi iubirea când ura crește-n lume,
Și toți uită jertfirea ce-a arătat-o El?
Tu ține minte bine: Ai fost chemat pe nume
Să poți al biruinței Iubirii scump drapel... !
De ce să-ți pierzi iubirea și să nu fii un soare
Ce luminează-n noapte, în negură,’n pustiu?
Să fii lumină astăzi, cât încă-i îndurare,
Cât ușa e deschisă, cât nu e prea târziu... !


De ce să-L pierzi pe Domnul, să-ți spulberi mântuirea?
De ce să-ți dai cununa pe-o clipă de plăceri?
De ce să-ți pierzi credința, nădejdea și iubirea,
Când VIAȚĂ ca la Domnul nu este nicăieri?

Amin.