DACA N-AI FI DOAMNE, TU!



N-aş putea umbla-n lumină, dacă n-ai fi, Doamne, Tu,
Cel ce mă conduce c-un toiag de cârmuire şi braţ tare.
Ochii mei miopi, strălucirea Ta mare, când o văzu,
Se-închiseră la atâta splendoare, cuprinși de visare.

Dacă n-ai fi, Doamne, lângă mine, să mă ţi trează,
În ceasul cel tainic, al părtășiilor partizane veşniciei.
Şi dacă nu mai pune într-o stare, cu simț ce veghează,
Osânda m-ar urmări, în locul binecuvântării, bucuriei.

Dacă n-aş nădăjdui în bunătatea Ta, nețărmurită,
N-aş putea să stau jos, la poalele picioarelor Tale.
Dacă n-ar fi Doamne, dragostea Ta, ce mă ridică,
Aş fi praful de lut, ce-o absoarbe mocirla din vale.

De n-ar fi îndurarea Ta de Dumnezeu, aş fi nimic.
N-aş ajunge niciodată până la Tine, în cerul Tău.
N-aş putea lupta cu propria mea fire nici un pic.
Mâna Ta, învăluie cu lumină Sfântă, sufletul meu.

Aş fi fost departe de lumina Sfântă, cu pas în ruină,
Şi îngropat sufletul meu în deznădejde, de nu erai Tu.
Aş fi ars sub focul greșelilor mele în poveri de vină,
Dramatic mi-ar fi fost sfârșitul, nemântuit sufletu'.

Paradoxal, eu eram o păcătoasă, Tu erai cel Sfânt,
Eu aveam parte de viaţă, Tu aveai parte de moarte.
Eu eram iertată, Tu pentru păcatul meu erai frânt,
Dumnezeu-Tatăl, aşa hotărâse, la viaţă să iau parte.

Ce iubire! Dumnezeirea, prin sacrificiu suprem,
Învingea răul printr-o iubire, cum nu se mai află.
Ce Har! Prin jertfa pe cruce, noi mântuire avem.
Şi această lucrare, din Scriptură, oricine o află.

N-aş fi în lumină, de n-ai fi Tu, Doamne, cu mine,
De nu m-ai călăuzi cu dragostea-Ţi nețărmurită.
N-ar fi niciodată înmulțit rodul, primit de la Tine,
De nu m-ar călăuzi iubirea Ta, ce mă vrea mântuită.

AMIN!