Sunt singur, părăsit, pribeag,
De parcă nicăierea nu-i tihnă pentru mine!
Căci nu mai e prieten să-mi calce peste prag
Nici frate să-mi răspundă la dragoste cu drag,
Alerg la Tine...

Tu-mi dai odihnă, pace, adăpost
Și mângâieri, durerea-mi s-o aline,
În Tine nu e vorbă rostită fără rost
Tu ești asemeni cum din veac ai fost,
Alerg la Tine.

În Tine nu e pizmă, în Tine-i adevăr,
Din Tine veșnicia îmi curge azi prin vine,
În Tine nu-i rostire de vorbe în răspăr,
De Tine-s numărate și firele-mi de păr
Alerg la Tine.

Mă cercetezi de-aproape, Tu singur mă cunoști...
Privind în mine însumi, eu nu mă știu mai bine,
Tu ești Acel ce ești iar noi un șir de foști,
Când lumea mă-mpresoară cu miile-i de oști,
Alerg la Tine.

Tu-mi ești un prieten mereu credincios,
Duhovnic și frate la rău și la bine,
Cu Tine și-n plânset i-atât de frumos! ...
Iar soapta-ți mă cheamă atât de duios,
Alerg la Tine.

De-o fi prăpăd cum n-a mai fost nicicând
De-o fi ca tot ce este să piară în ruine,
De-o fi să se scufunde pământul, tresăltând
Și munții să se plece în valul spumegând,
Alerg la Tine.

De-o fi să mă ucidă-n sălbatice torturi,
De-o fi să mă împroaște cu pietre pentru Tine,
De-o fi să mă bârfească satanicele guri,
În clipa când sunt ținta dezlănțuitei uri
Alerg la Tine.

Alerg la Tine fără de popas,
Isuse drag, nădejdea mea de bine,
Să plâng cu câte lacrimi neplânse au rămas,
Să-ți cânt cu cât putea-va să cânte al meu glas,
Alerg la Tine.