Urâtă creatură, ființă fără farmec...
Cu toții o privim numai cu silă.
Iubită nu-i de oameni... Cu trupul ei cel verde,
Târându-se, parcă ar cere milă.

Dar cine s-o-nțeleagă, s-asculte-a ei poveste,
Când chipul ei e fără strălucire... ?
O mângâie doar vântul, prin calda-i adiere,
În care Dumnezeu a pus iubire.

Și simte c-o-nfășoară un voal ca de mătase,
Ce-acoperă întreaga ei făptură...
Picioarele-i le strânge, iar trupul voalu-i leagă
Mai mult și tot mai mult... până la gură.

I-acoperă și ochii, pân’ o-nfășoară toată -
O, vai! ... dar nici lumina n-o mai vede...
Nici verdele pe ramuri, albastrul depărtării... -
Ce simte ea acum nimeni nu crede.

Dar fosta crisalidă, veșmântul de mătase,
E astăzi o armură de stâncă sau granit...
Și strânge ca un clește, zdrobind fără de milă,
Dureri simțind omida, cum nici nu s-a gândit.


”Ah, viață blestemată și fără bucurie,
De ce să-ndur atâta durere și suspin... ?
Căci nu-s decât un vierme, ce se târăște-ntruna...
Cu ce-am greșit eu, oare, pe-acest Pământ străin?”


”O, Doamne... Doar păcatul zdrobește-a mea ființă
Și ca un clește lasă pe-al meu suflet dureri...
Dar nu-s decât un vierme, un abur care piere...
Și pace caut întruna, dar nu e nicăieri!”



”Nu... pacea e la Mine. La Mine-o poți găsi...
Și nimenea sub Soare n-o dă cum o dau Eu!
Dar tu ridică-ți glasul și cere-o chiar acum
Și Pacea-Mi va fi Fluviul ce curge-n pieptul tău!”



Priviți! E o minune... ! - O lacrimă curată
Se scurge și străbate cu grabă carapacea... –
E lacrima căinței, ce-aduce izbăvirea,
Și cheamă c-o strigare: ”Să vină-n suflet pacea!”

Și-atunci granitul cade, căci lacrima-i fierbinte...
Și-o ființă minunată răsare, strălucind... –
Un fluture măiastru, cu aripi de lumină,
Curate și senine, spre albe zări zburând...



Frumoasă creatură, ființă fără seamăn,
Vei lumina de-acuma, zburând spre nemurire...
Erai un vierme-n lume, ce suspina-n durere,
Dar ai simțit divina, suava Lui Iubire...

Amin.