Suie Avraam muntele Moria.
În inimă-i forfotă multă...
Nu murmură. Suie cu fiul.
Ascultă.

Sunt zeci de ani de călătorie,
Și Domnul îl călăuzește.
E ca un prinț între oameni.
Domnește.

De când a primit chemarea divină
Focul sfânt în piept îi mocnește.
Are robi, dar pe inima-i
Nu stăpânește.

Și dorul de cer se-ntețește
În acel ce, zilnic, la El Shaddai privește.
Îl vede tot mai clar cum e
Și se-uimește.

Încet la mânie, drept și îndurător
Avraam, chiar acum, și-amintește
Când a mijlocit pentru Lot, a răspuns
Prietenește.

Plin de bunătate și adânc credincios
Făgăduința la timpul Lui i-o împlinise.
Copilul promis, printr-o mare minune,
Venise.

Ca și altă dată îi iertă, îndurător,
Nerăbdarea, frica, puțin chibzuința...
Pentru el și ai săi fu un scut,
Întăridu-i credința.

Suie Avraam muntele Moria
Cunoaște... El poartă de grijă și vede
În inimă. Nu-nțelege, dar urcă smerit
Și se-ncrede.

Suie cu Avraam Domnul, nevăzut,
Atent, testarea urmărește
Până la ultimii pași
Și -o oprește.

Nu-ți vreau fiul ca jertfă, Avraam!
Berbecele din spini îl jertfește
Și te fac părinte și-a celor pe care
Credința-i sfințește.

O singură jertfă, o jertfă de sânge
Pentru toți și nu-ți aparține...
E-o jertfă ce lumea o poate salva!
Și pe tine...

E jertfirea pe-Altar a Fiului Meu
Preaiubit, strâns cu Mine-n unire.
Îl trimit și-L dau pentru mulți
Din iubire.

Suie Isus, înspre Altar, dealul Golgota.
Cerul e plin de suspine...
În inimă îi poartă pe prietenii Lui
Și pe mine.