O... tată bun...
Plecat-am de acasă, căci nu știu ce-mi lipsea,
Mi-ai dat și bani la mine, mi-ai dat averea Ta,
Nu m-am gândit deloc ce las în urma mea,
Obrajii tăi în lacrimi, nimic numai conta.
Când am plecat de-acasă nu am gândit nicicum,
Căci inima ți-e arsă iar sufletul ți-e scrum.
Tânjeam să plec departe, in țări îndepărtate,
Voiam să simt din plin gustul de libertate.
Am plecat de acasă atât de fericit,
Dar nu stiam de fapt cât sunt de ipocrit,
Credeam că banii mulți pe care ii aveam
Îmi vor aduce viața pe care o căutam.
Trăiam o viață goală, plină de desfrânare,
Dar nu știam atunci că-i calea spre pierzare.
Trăiam doar în beții și imoralitate,
Aveam femei și amici, doar pentru câte o noapte.
Pe nesimțite timpul încet s-a irosit
Și banii tăi din punga-mi pe toți i-am cheltuit.
Iar într-o dimineață trezitu-m-am în șanț
Lingându-mă un câine și fără nici un șfanț.
Eram mereu flămând, mergeam pe străzi rebel,
Tot rătăceam pe drumuri, adesea fără țel.
Simțeam o slăbiciune, o foame necurmată,
Visata-mi fericire îmi era spulberată.
Eu ce aparțineam din neam nobiliar
Lucram la un țăran in slujba de porcar...
Ce umilință cruntă, ce mare dezonoare,
Gândeam la al meu tată, voiam să-i cer iertare.
Să-i cer ca să mă ierte, să mă primească iar,
De-ar fi să dorm afară în vechiul său hambar
Sau chiar în grajd cu caii de aș dormi nu-mi pasă,
Să dorm oriunde în curte numai să fiu acasă.
Și iată-mă ajuns urcând dealul cel mare,
Iar tatăl mă văzu, mi-ieși în întâmpinare
Îmi alergă in cale cu lacrimi mari, fierbinți
Și vântul îi dezgolea genunchii obosiți.
O... iartă-mă tătucă, ce mult eu ți-am greșit!
Povara de păcate acum m-a copleșit
Și în genunchi căzui ca un copac tăiat
Dar el m-a ridicat, pe cap m-a mângâiat,
M-a strâns cu drag în brațele-i bătrâne,
Cu toată dragostea ce exista în lume.
Atunci când mă strângea în îmbrățișarea sa,
Am realizat că dragostea-mi lipsea.
-Primește-mă tătucă să fiu al tău argat...
Mă simt străin și gol... mă simt un renegat...
Tătuca atunci strigă cu ultimul său glas:
-Tăiați robi buni degrabă vițelul cel mai gras!
Să facem un ospăț, cu toții să mâncăm,
Să ne așezăm la masă și să ne bucurăm,
Caci fiul meu pierdut ce eu credeam că-i mort,
Mi s-a intors acasă. Din suflet eu îl iert.
***
De ești și tu un fiu ce-n lume rătăcești,
Întoarce-te la Tatăl și spune-I că-L iubești.
Întoarce-te la El oricât ți-ar fi de greu
Și amintește-ți că ești fiu de Dumnezeu!
Ești fiu de Dumnezeu, ești fiul mult iubit,
Isus și pentru tine pe cruce a murit.
Ți-a dat o rațiune în lumea ce-o trăiești,
Ți-dat o șansă în viață ca-n Cer să locuiești.
Amin!