Sunt timpuri, mãsurate în milenii,
Ce-atârnã greu istoriei la gât,
Ce-şi pun cele din urmã mirodenii
Şi vor a se sfârşi numaidecât.

Sunt oi care se saturã de turmã
Atrase de vreun grai amãgitor;
Mioare, care pier pânã la urmã
Şi miei, ce se ridicã-n locul lor.

Sunt frunze care cad în miezul verii,
Şi-ngãlbenesc atât de timpuriu;
Care aşteaptã clipa învierii,
Când vor ieşi afarã din sicriu!

Sunt fraţi, care îşi duc la groapã, fraţii
Şi sunt pãrinţi ce-şi plâng pe-ai lor copii;
Şi-aşa... din generaţii-n generaţii,
Pânã când moartea însãşi va pieri.