Privind la râu, am înțeles viața –
Că pietrele rămân, când apa trece...
Și muntele în aburi dimineața,
Și zările cu-a lor maramă – ceața,
Ce se destramă în văzduhul rece...

Privind la mări, am înțeles că valul
Izbește-n spuma ce se pierde stinsă,
Împodobind cu-a ei sclipire malul,
Trecând al apei spre uscat hotarul,
De-a lunii razei vii lumini aprinsă...

Privind la cer, am înțeles că norul
E călător pe bolta cristalină,
Iar Soarele e-n veci biruitorul...
Și-al cerului întreg sublim pridvorul
E luminat de slava Sa divină...

Privind în jur, am înțeles că toate
Se duc, și doar Cuvântul sfânt rămâne.
De-am strâns în noi gunoaiele deșarte,
Ne-așteaptă o eternă, cruntă moarte.
De-am strâns Cuvântul, numai El ne Ține.

Am înțeles că toate sunt deșarte,
Și goană după vânt în astă lume...
Dar, dac-avem în cer cu Domnul parte,
De tot ce-a fost murdar și rău departe
Și-n Cartea Vieții dacă e-al nost’ nume,
Aceasta este singur-avuție,
De vrei să afli care e valoarea...
Căci banul nu înseamnă bogăție,
Nici faima și tăria bucurie,
Ci sângele ce ți-a adus salvarea... !

Amin.