Mi-e prăbușită fața
În colbul de pe cale...
Și mi-e zdrobită viața
Și trestia mi-e frântă...
Dar plâng de bucurie,
În dulcea ei vâltoare,
De Harul ce-mi dai mie -
Iubirea cea mai sfântă.

Doar prăbușiți se-nchină
Acei ce Te contemplă,
Când arde-a Ta Lumină -
Sfințirea orbitoare...
Și când prezența-Ți trece
În ființa cea de Templu
Ca-n toiul iernii rece
A primăverii boare.

O, cum să mă mai tângui... ?
Și cum să mă mai doară
Că-l gust în multe rânduri
Și știu c-al meu e praful... ?
Când dragostea din Tine
De tot mă înfioară,
Ca să vorbești cu mine,
Când vii din tot înaltul.

Mai lasă-mă în pulberi,
Să-mi simt întreaga vină...
Și eul să mi-l spulberi
Ca pe-un nisip tornada...
Dar, lasă-mi... lasă-mi harul
Să văd a Ta lumină...
Și umple-mi Tu paharul
Cu-a Dragostei... cascadă.

Mai stau să-mi plâng în taină
Și starea mea și dorul
De slăvile de... haină
Și tainica jertfire
Și viața Ta curată...
Tânjind adânc fiorul
Din glasul Tău de Tată,
Și susurul... subțire.


Mi-e prăbușită fața... -
Ce caldă ești, țărână...

Doar tu mi-erai speranța -
Să mă ascunzi de... Soare.
Dar azi îmi este Dânsul
Și El o să-mi rămână.
Și El îmi șterge plânsul -
Lumina nu mai doare.


Îmbrățișat o clipă,
Gustat-am veșnicia...
Căci dulcea Ta aripă
Deplin înmiresmează...
Și nu mai uit vreodată
În viață Reveria:

Tu mă iubești ca Tată -
Nimic nu mai contează.

Amin.