Doi ochi mi-ai dat să văd lumina pe care-ai așezat-o-n nori,
Ce se revarsă pe fereastră în dulcii dimineții zori...
Și tot doi ochi să văd durerea din pieptul fratelui trudit
Și lacrima celui ce plânge... Doi ochi sublimi mi-ai dăruit.

Două urechi ca să audă privighetoarea cu-al ei cânt
Și, mai presus de orice versuri, al Tău curat, duios Cuvânt...
Și tot două urechi să simtă cum gem orfanii de pe drum,
Când cerul pare că se face deasupra lor un giulgi de fum.

Un nas s-adulmece mireasma de crin din văile adânci
Și să miroase-n larguri spuma ce se destramă printre stânci...
Și tot un nas să simt păcatul ce mă pândește după zid,
Să știu că este-așa aproape... și nicidecum să nu-i deschid.

O gură să vorbesc cu-aceia din jurul meu, ce mi i-ai dat
Și-un glas mi-ai așezat într-însa, ca pansament... de vindecat
Atâtea răni ce sângerează... De alinat atâția spini...
De mângâiat cu el pe frații ce-n lumea asta sunt străini.

Mi-ai întocmit din tină mâna, cu-a ei pereche, să ridic -
Din ce îi trebuie iubirii să-mi dai Tu n-ai uitat nimic...
Și-n ea mi-ai pus o bogăție – din grâul sfânt mi-ai dat în dar,
Ca să lucrez cu drag spre viață, acum, cât încă este har.

Atât de mare e ogorul... dar cei ce seamănă-s puțini -
O, cine vrea să se jertfească, s-adune dincolo rubini...
Și ametist, smarald, safire... comoară fără asfințit... ?
Dar cine vrea acea răsplată, aici va fi disprețuit.

Sudoarea îi va curge-amară, rănit adeseori va fi...
Dar cine rabdă pân’ la capăt, numaidecât va birui... !
Suspinele îi vor fi grele, dar Domnul i le va purta...
Și, când va zice ”Tată, vino!”, alăturea-i va apărea.

Și tălpi mi-ai dat, ca să pot merge lângă acel nenorocit
Ca să îi spun că pe Golgota și pentru el Tu ai murit...
Dar, dac-aceste tălpi sărmane vor îndrăzni să meargă rău,
Să mă îndrepți cum știi mai bine să merg curat pe Drumul Tău... !

Și mai presus de orice daruri, o inimă ai așezat
În pieptul meu fără de vlagă... și ai făcut din ea Regat...
Fiindcă Acela ce domnește e Împăratul ce-a iubit
Așa de mult această lume, că pentru ea S-a dăruit... !


La fel, Biserica e Trupul cu mădularele din el –
Hristos e Cap, iar orișicare își are stabilit un țel -
Cum ochii trebuie să vadă că se apropi-un dușman,
Așa și-urechea să audă vicleana voce-a lui Satan.

Iar ochii rana să o afle, ce stă în suflete, mocnit,
Și tot ei sunt ca să privească și pata care s-a ivit.
Dar tot urechii i-e vegherea oricărui scâncet din popor
Și-oricărui gemet de durere... să le aline-ndurător.

Iar gura trebuie să spună de Adevărul făr’ apus
Și despre dragostea deplină din jertfa Domnului Isus –
Cu alifia din Scriptură și cu o rugă-n al ei glas,
Să șteargă lacrima acelor care în urmă au rămas...

Iar nasul este mădularul ce simte orișice miros
Ce nu pornește dinspre Viață și dinspre scump Isus Hristos,
Ci dinspre moarte, din mocirlă, din tot ce este mai murdar,
Din tot ce-ncalcă Adevărul, din tot ce trece-al Lui hotar...

Iar mâna este-aceea care va mângâia pe cel lovit
Și pe acela ce în suflet poartă durere și-i mâhnit...
Piciorul este mădularul ce-i pus să poat-a ne-ndrepta
Spre-Acel ce ne e veșnic Tată... și-aleagă spre Iubirea Sa.


Tu ești de preț în trupul care e închegat spre a zidi
Și, de rămâi în ascultare, nici nu vei înceta să fii.
Dar mai presus de orișicare, Hristos e Cap, Conducător,
Și pentru cel ce Îl ascultă Atotputernic Salvator... !

Amin.