N-am meritat, dar m-a iubit...
Și-acum eu pot să Îi spun ”Tată”...
Și-aș vrea să-I spun pân’ la sfârșit,
Și-aici, și-n Țara așteptată...
Și-aș vrea să stau la pieptu-I lin,
Cum sta Ioan odinioară...
Și să găsească-n El alin
Sărmana-mi frântă inimioară...

Eu știu că, orice ar veni,
Nu poate sufletul să-mi smulgă
Iubirea Lui și, orice-ar fi,
Chiar dacă așteptarea-i lungă,
Chiar dacă muntele-i abrupt,
Și cerul parcă nu se vede,
Rămân de-această lume rupt,
Și-n Domnul meu mă voi încrede!

El mi-este Tată, nu străin,
Și ce-i mai bun El îmi păstrează...
Și-aș vrea s-alung orice suspin,
Căci Domnu-n viața mea lucrează!

Să nu cârtesc când sunt lovit,
În lumea de valori săracă –
Pe Domnul meu nu L-au iubit...
Iar mie astăzi cum să-mi facă,
Dacă m-asemăn cu Hristos
Și nu cu chipul urâciunii,
Pribeag spre cerul luminos,
Spălat în Sângele Minunii... ?

Amin.