Dac-ar fi fost din vânturi să plămădești doar îngeri,
Și nu un om de humă, cu mâna de Olar,
Atuncea scump Odoru-Ți prin văile de plângeri
N-ar fi purtat pe umeri o cruce spre calvar...

Și nu vorbesc de lemnul copacului ce-n spate
L-a apăsat pe-Acela ce-n veci Îți este Fiu,
Ci de poveri uriașe, de nimenea purtate
Și de acea durere ce oamenii n-o știu...

De-ai fi creat doar îngeri și nu un om – pe mine –
Tot Dumnezeul Vieții vei fi rămas în veac...
Și tot pentru vecie mărirea Ta ar ține
Și tot oștiri în laudă Ți-ar fi cântat pe plac...

De-ai fi creat doar îngeri, măslinii din grădină
N-ar fi rămas tăcerii s-asculte-un greu suspin,
În bezna nopții negre, departe de lumină,
Simțind pe vânzătorul, pe oamenii ce vin
Cu săbii și ciomege, pe-Acela să-L răpească,
Pecetluit să moară de un sărut amar...
Și, totuși, Condamnatul de-a pururi să-i iubească,
Deși-n a lor privire era păcat și jar...


Am fost și eu acolo... strigam cu toată gura:
”Să-L răstigniți îndată! Nu merită iertat!”
Am fost și eu în gloată... Cum spune și Scriptura,
Strigam în cor: ”Baraba să fi’-eliberat!”

Am fost și eu când bice haine-L năpădiră...
Dar n-am știut atuncea că pentru mine-i tot...
Nici când șiroaie calde pământul îl stropiră...
Și nici acum iubirea-I să o-nțeleg nu pot...


De ce divinul Tată nu a creat doar îngeri
Nu pot a înțelege eu astăzi pe deplin...
Dar mai frumos c-aceia din văile de plângeri,
Ce-au îndurat amarul, și plânset, și suspin,
Nu cântă nici întreaga oștire îngerească,
Cu glasuri nepătrunse, curgând în simfonii...
Nu cântă serafimii din slava cea cerească
Cum cântă despre Jertfă ai Domnului copii...

Căci nimeni nu mai cântă ca omul ce-i iubirea,
Când numai el simțit-a ce e să fii iertat...
Și ca un dar, în glorii, primit-a nemurirea...
Și pentru el murit-a un Fiu de Împărat...


Tu, omule, ce-i Prețul plătit pe-a ta ființă... ?
Tu, chip de lut... văzut-ai ce mult El te-a iubit... ?
Cu lacrime de sânge, în miez de suferință,
S-a dat pe Sine Însuși să fii azi mântuit... !

Îngenunchează-n rugă și adu mulțumirea... -
Puteai o veșnicie să strigi dup-ajutor,
Căci ești un fir de iarbă în toată omenirea...
Dar Domnul ți-este Tată și-n veci Mântuitor... !

Și nu mai sta deoparte! Vestește Vestea Bună!
Gândește și la alții și nu fii egoist...
E mai frumoasă viața în ceruri împreună.
Și fără cei de-aicea, cu El, nu va fi trist,
Dar cred că despărțirea ne doare... și-i amară...
Și sigur fericirea e și mai dulce-n toți...

Când tu o să te bucuri în calda Primăvară,
Aceia o să plângă... Și să-ți închipui poți
Cum că puteai odată să spui că Domnul vine... ?
Și că puteai odată să strigi prin viața ta... ?
Și să salvezi atâția de multele suspine,
De-o veșnicie-n lacrimi, de ceea ce-a urma... ?


Străin pribeag, hai, vino... căci pentru tine-o cruce
Se-nalță pe Golgota... și pe-al ei lemn uscat
Un Miel ce înspre marea uitărilor îți duce
Întreaga ta povară... să n-o mai porți vreodat’... !

O, vino cu aceia ce s-au pornit spre-Acasă...
Căci Cerul le e Casă... Pământul – un pustiu.
Și-oricât ești de departe, povara ta o lasă...
Dar vino azi, copile... că mâine-i prea târziu... !

Amin.