În lumea-n care m-am trezit
Sunt forme fără fond atâte’...
Așa frumoase la privit
Și-n miezul lor așa urâte...

E gol ’năuntrul lor, pustiu...
O, Tată, dă-mi înțelepciune,
Să nu mă mint, să caut, să știu
Ce-i Adevăr și-nșelăciune... !

În lumea-n care m-am trezit
E întuneric orișiunde...
E-așa ușor să fii mințit...
Căci Adevărul ni s-ascunde.

Acelor mari li-s ochii stinși,
Împing pe oameni înspre moarte...
Și-n vorbe dulci atâția-s prinși...
De-atâta timp... și-așa departe
De Cel ce viața Își dădu...
Căci li se predică minciuna –

Să fii al Lui Hristos sau nu
Pentru atâția e totuna.


Noi știm că Pavel le-a trimis
Romanilor într-o scrisoare:
”Al Lui Hristos nu e precis
Acel ce Duhul Lui nu are.”

Biserica se înmulțea
Prin Duhul Sfant, cum scrie-n Carte,
Și sufletește se-ntărea,
Umblând în frică, în dreptate...

De ce-i murdar ei se temeau,
Trăirea lor era curată...
Și haina albă și-o fereau
De zbârcitură și de pată... !


Noi Te rugăm, Stăpân iubit,
În Adevăr dă-ne Lumină...
C-atâți pe drum s-au rătăcit
Și-atâți minciunii i se-nchină...

E totul gol... Sunt forme reci...
E doar spoială aurie,
Cu nume dragi, dar miezuri seci –
Iubire, pace, bucurie,
Credință... – Tot ce-i mai frumos...
Da-n lume Adevărul nu e,
Căci ea înalță alt Hristos,
Ce n-are semnele de cuie...


Ce fel de drum am apucat?
Spre cine pasul mi se-ndreaptă?
Din ziua când voi fi-nviat,
Ce veșnicie mă așteaptă... ?

Sunt ca acei de la-nceput,
Primii creștini? Ca Pavel, Sila,
Cu traiul lor curat, plăcut
’Naintea Ta? Iertarea, mila,
Iubirea sfântă mă-nsoțesc?

Nu mă lăsa în amăgire...
Căci ”Tată”-Ți spun... dar Te cinstesc?
Sau doar de-a unora privire... ?

Îți spun ”Stăpân”, dar împlinesc
Cuvântul? Veșnicia-ntreagă
Aș vrea cu Tine să trăiesc...
Dar inima-mi de-aici se leagă?


Ajută-mi Tu, Stăpân iubit,
Ca Adevărul să-mi rămână...
Ca să nu fiu creștin spoit,
Cu inima în piept păgână...

Din lumea cea de forme reci
Și de spoială aurie,
Te rog, ajută-mă pe veci
Să fiu precum Îți place Ție... !

Amin.