Cântecul finicului

12. Cel fara prihana inverzeste ca finicul si creste ca cedrul din Liban.
Psalmi 92


Eu sunt finicul ce trăiește în pustiu,
Îmi iau hrana de la Dumnezeul Cel viu,
Când Soarele mă arde, lovește vântul,
Ramura mea spre cer își trimite Cântul.

În vântul dimineții mă leagăn ușor,
Te slăvesc pe Tine, măreț Stăpânitor,
Tu m -ai învățat să port a mea povară,
Să fiu verde mereu ca o primăvară.


Când poverile mele atârnă prea greu,
Eu îmi întind ramurile spre Dumnezeu,
Cu harfa credinței cânt un cântec de dor,
„Osana, Osana, al meu Mântuitor!"


Îmi ridic ochii spre cer în dimineață,
Îți mulțumesc, Doamne sfânt, pentru viață,
Îmi aștern ramurile iar sub Pasul Tău,
Și șoptesc lumii „Mă închin lui Dumnezeu"!


Isus ca un rege intră în Ierusalim,
Ramurile așteaptă Pasul Său divin,
Spre ceruri se înalță un cântec de dor:
„-Osana, Osana, al meu Mântuitor!"