La umbra bunătății Tale, îmi odihnesc ființa mea,
Căci bunătatea Ta îmi este, o mangaiere-n vreme grea.

Nu pierd o clipă-n pribegie, mai mult aș vrea ca să iubesc,
Și timpul dăruit de Tine, nu aș dori să-l irosesc.

Căldura dragostei divine, e ca un veșnic răsărit,
Sub el văd malul suferinței, căci sunt în ea de Tin' iubit.

Nu-mi este greul o povară, căci singur nu îl duc vre-o dat,
Simt mâna Ta cândva strapunsă, sunt de-al Tău umăr ajutat.

Mi-e inima o veselie, sub harul Tău Dumnezeiesc,
Să am... să fiu vreau o lumină, prin Tine doar ca să trăiesc.

Ce minunat mi-e pasul care, pe dealul plânsului e dus,
Pe el simt milă Ta divină, nici glasul Tău nu mi-e ascuns.

Aud al vremii timp ce iată, e scurt căci Tu îndată vii,
Se-aude trâmbița în zare, e primavara din vecii.

E adierea ce m-asteaptă, să mângâie obrazul meu,
Ce-a plâns neobosit în viață, în piept cu dor de Tin' mereu.

La umbra aripilor Tale, mi-e așteptarea... nu e grea,
Mi-e leagăn glasul ce se-aude, ce strigă și ființa mea.

Mă-nalță visele acasă, căci aripi sfinte Tu le-ai dat,
Cât de frumos este cu Tine, cât de plăcut, ce minunat.
Amin