Când Dumnezeu vorbește
autor. Diana G. U

Când Dumnezeu vorbește,
Și soarele răsare,
Și luna strălucește,
Și roua dă răcoare.

Atunci când El se-aude,
Trezește adormiții,
Deschide urechi surde,
Ridică oropsiții.

Când Dumnezeu vorbește,
Alungă depărtarea,
Oprește-te-n loc și timpul,
Desparte chiar și marea.

El floarea înflorește,
Și iarba o răsare,
Și fiarele hrănește,
E pentru fiecare.

Când Dumnezeu vorbește,
Și noaptea e vioaie,
Ascultător îi este,
Și stropul cel de ploaie.

Și vântul... și furtuna,
Supuse Lui îi sunt,
De El ascultă toate,
Și-n cer... și pe pământ.

Când glasul Lui se-aude,
Cutremură adâncul,
Și munții i se-nchină,
Căci îi cunosc cuvântul.

Ei se topesc ca ceara,
Sub soare răsărit,
Tresaltă și câmpia,
Când este auzit.

Atunci de sus când strigă,
Alungă-orice ocară,
Alungă chiar și norii,
Aduce primăvară.

Alungă și urgia,
Aduce pacea Sa,
Căci glasul Celui veșnic,
Oprește lupta grea.

Atunci când El nu tace,
Nu este apăsare,
Când strigă... El aduce,
Mereu eliberare.

Dezleagă lanțuri grele,
Și cel din pribegie,
Condus este de Domnul,
Spre Țara din vecie.

Când Dumnezeu vorbește,
Zideste-o temelie,
Nu poate fi zdrobită,
Chiar dacă cad o mie.

Din groapa mai adâncă,
El scoate la lumină,
Ființa rătăcită,
Ce-i pân-atunci străină.

Chiar și mândria mării,
Când strigă o-mblânzește,
Se-ascunde chiar și moartea,
Atunci când El vorbește.

Deschide și morminte,
E viață-n glasul Său,
Căci glasul ce se-aude,
E viu... e Dumnezeu.
Amin