A fost odată în abis -
A fost ca niciodată -
Dulceag și amărui, un vis,
O lume-n vremi uitată...

Și visul se numea ”Pământ” –
O pată albăstrie,
Ce se născuse prin Cuvânt,
Când Domnu-a spus ”Să fie!”.

Cel Sfânt crease și pe om
Și pe Pământ îl puse,
Dar el mâncase dintr-un pom
Și moartea-l străbătuse...

Căci Domnu-i spuse: ”Vei muri... !
Sunt roade interzise!”
Și-atuncea când păcătui,
Blestemul se-mplinise.

S-a-ndepărtat de Dumnezeu
Ființa omenească -
Păcatul o-mpânzise greu,
Zorind să o robească...

”Adame, spune-Mi, unde ești?”
”Sunt gol și-ascuns de Tine... ”
”Ești gol... Și cum deosebești
Ce-i rău de ce e bine?”

”Unde ți-e fratele, Cain?"
”Păzirea lui mi-e treabă?”
A spus cu sufletul hain,
Cu glasul stins și-n grabă...

”Dar din țărână glasul lui,
Al celui ce ți-e frate,
Mă strigă... Glasul sângelui
Mă cheamă de departe!”

Și omul merse tot mai rău
Și lumea se stricase –
S-a spart în țăndări chipul Său
Ce Domnu-n om lăsase.


A fost odată un Pământ,
O lume-n agonie,
Și omul de pe el înfrânt,
Pierdut pentru vecie.



Dar Domnu-n milă l-a privit,
Cum l-ar privi un Tată,
Și-un plan special a întocmit,
Din moarte să îl scoată.

A fost o iesle și-un Copil
Ce a venit pe lume
Așa gingaș și-așa umil... –
HRISTOS er-al Său Nume!

Și o grădină cu măslini...
Doi ochi sublimi de mamă
Ce-L căutau printre străini,
Cutremurați de teamă...

A fost un lemn pe dealul mut,
Ce se-nălța cu groază,
Pe Mielul sfânt ce L-a ținut,
Noroadele să-L vază...

A fost o piatră de mormânt
Din locul ei împinsă –
Dar nu Făptura Celui Sfânt
De putrezire-atinsă... !




”Să-mi spui, te rog, unde L-ai pus... ”
O podidi amarul...
Dar nu știa că e Isus –
Credea că-i grădinarul...

”Femeie, spune-Mi, de ce plângi... ?
Pe Cine cauți pustie... ?
Și pentru ce inima-ți frângi?”
S-a-ntors spre El – ”Marie!”
”Rabuni!” ”Dar nu Mă ținea,
Căci Tatăl Meu Mă cheamă... ”

Blestemul morții se rupea –
A veșniciei teamă...


A fost odată un Pământ
Și-n vale o Mireasă
Ce tot privea spre cerul sfânt,
C-un dor nespus de-Acasă...

Și-o mână cobora din cer
Obrazul să îi șteargă,
Nu-și simtă sufletul stingher,
Pe Drumul drept să meargă,
Cu haina albă ca de in
Și fără zbârcitură...

Și-n chipul ei așa senin
Vedeai că este pură –
Era chiar chipul Lui Hristos
Pierdut de om odată –
Așa sublim și luminos
În valea-ntunecată...

Mireasa suspină de dor
Pe Mire să Îl vadă...
Prin spini trecea al ei picior,
Dar n-o lăsa să cadă
Puterea care-o întărea
Și-n pasul cel din urmă... !

Și așteptarea ce-o ardea
Vedea cum i se curmă... !
Căci cerurile s-au deschis
C-o slavă negrăită,
Iară Mireasa, ca-ntr-un vis,
La Cer a fost răpită...

Pământul se topea, arzând –
Un bulgăr de hârtie –
Privit din necuprins părând
O pată sângerie...


Trecea de porțile de sus,
Scăldată în lumină,
Și-acolo Mirele Isus
O aștepta să vină...

Ea e și-acum Mireasa Lui –
Biserica iubită,
Prin jertfa sfânt-a Mielului,
De moarte izbăvită... !



A fost odată în abis -
A fost ca niciodată -
Pe-acel Pământ pierdut, precis,
Poveste-adevărată.

Amin.