Pilda ciobănaşului
de Bălășanu Constantin
Un ciobănaş cu a sa turmă, trăia departe în munţi,
Să ajungi până la el, prăpastii trebuia să înfrunţi.
Acolo vieţuia în izolare, cu natura în armonie,
N-a avut vreodată în suflet, urmă de ură, mândrie.

Fără pod peste prăpastii, ciobanul nostru trecea,
Râuri trecea lin pe apă, nici măcar nu se uda.
Vestea s-a întins fireşte, până-n cel din urmă sat,
Un preot auzind asta, merse în munţi şi l-a aflat

Obosit de atâta cale şi de greaua lui desagă
Preotul îl urmări, ca să-l vadă cum se roagă.
Dimineaţa tânărul, când soarele tocmai răsare,
Se ruga la Cel de Sus, să se îndure de mioare,

De orice fiară lacomă turma să i-o ocrotească,
Iarba bună şi bogată pe parcurs el să găsească.
Cu turma întreagă să se întoarcă seara-n stână,
Nici o oaie rătăcită, în urma lui să nu rămână.

Când termina treaba, nu pleca să se odihnească,
In genunchi se aşeza, Domnului să mulţumească.
De cât e de îmbunătăţit, preotul mult s-a mirat
Si-n sat, la ruga colectivă, pe cioban la invitat.

Ciobănaşul ascultător, în duminica următoare,
S-a spălat, s-a îmbrăcat curat şi a pornit la vale.
Prăpastii la rând trecea fără măcar să clipească,
Ape repezi traversa, fără să se sinchisească.

Când intră în sfânt locaş, observă el din pridvor,
Cum incinta-i arhiplină, înţesată de popor.
Dar mai observă ceva, că în spinare fiecare,
Purta câte o piatră, ori mai mică, ori mai mare.







Astea-s ale lor păcate îşi zise de mândrie plin,
Un hohot de râs îl cuprinse uite aşa, ca din senin.
Toată lumea cu uimire îl privea pe ciobănaş,
Care, păşind cu trufie, părăsea sfântul locaş.

Să ajungă la a lui stână îşi alese drumul scurt,
Dar în prima prăpastie ciobănaşul a căzut.
Când la râul de la stână a ajuns şi vru al trece,
S-a trezit luat de valuri, gata-gata să se-nece.

Tremurând şi speriat nu putea să înţeleagă,
Si a doua zi la preot se hotărî ca să meargă
Fiindcă el toate le ştie, şi, să-i zică amănunţit,
Cum se face că acum, nu mai e îmbunătăţit?
Iaşi 28 martie 2008