Din Betania răsună peste veacuri o Minune
Ce ne mângâie ființa și-n a morții întristare,
Aducându-ne aminte, cum și Cartea Vieții spune -
Cine Duhul Sfânt îl are nu mai moare!

Căci din groapa mai adâncă o Putere îl ridică,
Ca un stâlp plin de lumină în picioare să stea drept!
Și-i îmbracă trupu-n slavă... și în veac nu se mai strică!
Dragul meu/ Draga mea, tu dormi în pace... Eu aștept.

Da, aștept... Deși mă doare. Arde gândul despărțirii.
Însă-n mine e-o nădejde ce mă ține în picioare –
Este-o sfântă sărbătoare și o zi a re-ntâlnirii... !
Și în clipele de-acuma, când sunt slab, mă face tare.

Grele-s lacrimile mele... Și ca plumbul cad sub pleoape.
Iară vorbele menite să le-aline-s adiere.
Dar eu știu că bucuria care vine e aproape!
Și acum, în clipa asta, simt din ceruri mângâiere...

Ca obrazul să mi-l șteargă mâna Lui acum coboară –
Mâna Domnului străpunsă pe Golgota pentru mine... ! –
Și în pieptul meu așterne pe deplin o pace rară –
În Hristos găsesc de toate... Și cu El e-atât de bine...

În Hristos găsesc Viața – El e Viața mea deplină... !
Inima din pieptu-mi astăzi pentru El își cântă dorul...
Însă, până-n ziu-aceea, chiar și firea mea suspină,
Îmbrăcată-n nemurire, să-și privească Salvatorul...

De aceea, suferința nu-mi va sfărâma ființa,
Ca acelor făr’ nădejde, ce în cioburi se destramă...
Căci un glas duios de tunet sfinții din mormânt îi cheamă –

UNDE ȚI-ESTE BOLDUL, MOARTE... ?
UNDE ȚI-ESTE BIRUINȚA... ?

Amin.