Azi simt că n-am puterea în vers să-mi pun durerea
Și mâna parcă mi-este slăbită să mai scrie...
Dar tu te duci spre Casa de-alin din veșnicie
Și-n locul tău deodată se-așterne lin tăcerea,
Lăsând adânc în mine, arzând, o rană vie.

De-acuma doar ecouri răsună-n amintire –
Încurajarea sfântă în clipele amare...
Iar tu te duci, iubite, în locul plin de soare
Cu sfinții... Și-n odihnă s-aștepți a Lui venire.
O, tu te duci, iubite... Și inima mă doare.

Dar nu uita, în zborul spre nemurirea dragă,
Cuvintele din susur: Că Domnul te iubește...
Să nu te temi... Căci jertfa-I de veșnicii te leagă –
Acolo-i inimioara ce-ai dat-o Lui întreagă...
Dar parcă despărțirea ființa mi-o zdrobește.

Doar gândul revederii azi sufletu-mi alină,
Când chipul tău cel palid va străluci cu slavă...
Când Dumnezeu sufla-va durerea ca pe-o pleavă...
Și ființa mea de dorul acelor vremi suspină,
Când vom lăsa Pământul în urmă ca epavă.

Azi simt că-s răvășită... Și lacrima țâșnește.
Mi-e greu... Și simt că-n mine s-a întețit furtuna.
Știu, pare ironie, iubite... Dar... Zâmbește!
Scrisoarea ce ți-am scris-o cu drag îți amintește:

TE PIERD PENTRU O CLIPĂ ȘI NU PE TOTDEAUNA! ! !

Amin.