Mi s-au dus planuri alese.
Scumpe îmi fuseseră...
Fiere inima-mi gustase,
Când se ruinaseră.

Încă cred c-au fost perfecte,
Drag amic, de cale, al meu...
Stăruință în faze atente,
Rugă către Dumnezeu...

Azi mă duc pân' la Emaus,
Să văd ce-aș putea să fac.
Implorări am mai adaos
Și-n Cuvânt nu sunt sărac...

Eu gândeam că-nțelepciunea
Fuse dată ca să pot,
Aplicându-mi viziunea,
S-ajung în Cerescul port...

Mă privi, cu duioșie,
Cel ce-alăturea-mi mergea:
„Sigur nu se încadrează
Planul tău în voia Sa!

Voia Tatălui-i perfectă!
Stai și-așteaptă-i arătarea!
Abordarea-ți e defectă...
Nu grăbi cu restartarea!

Emausul să îți fie
Scumpul han de odihnire...
Lepădându-te de tine,
Te-ncrezi în a Lui iubire!

Nu-i El Domnul vieții tale?
Tu nu-L lași să fie Domn
Întronându-te pe tine,
Cu gândirea ta de om...

Căile-I sunt ne-nțelese.
Nu-I cuprins de mintea ta!
Și, chiar dacă te smerise,
Prețuire arăta...

Cum, altfel, să fii în ceata
Celor sfinți ce vor striga:
„El e pururi Domnul nostru!
Ne-a urzit mântuirea!"

Tot mergând pe greaua cale,
Ajunserăm la răscruce,
Mă trezii că-l rog, cu jale:
Mai rămâi cu mine, amice...

A ta vorbă înțeleaptă
Simt că mă eliberează
Și, de-a-ncrederii răsplată,
Deplin mă încredințează!

Numai, că, de vreau lumină
Nu-i folos, căci Cerul tace...
Încet, Amicul meu, suspină
Și-mi șoptește dulce: „Pace!"