Am obosit sa spun că-s bine,
Și astăzi strig... nu pot sa tac,
Aș vrea să simt o fericire,
În haina ei să mă îmbrac.

Aș vrea să nu simt nici durerea,
Să o ascund am obosit,
Mă prăbușesc la umbra vieții,
Căci vreau durerea să îmi strig.

Am obosit printre ruine,
Să tac atunci când mi-este greu,
Să tac sub degete întinse,
Și astăzi strig la Dumnezeu.

Aș vrea s-audă glasul care,
Ca să mai tacă nu mai vrea,
Îmi strig o rană ce nu lasă,
Să odihnesc... e mare... grea.

Am obosit să fiu o floare,
Care suspină în ascuns,
Să-l șteargă vreau iubirea care,
O are El... El! ! ! ! e Isus.

Să fiu vreau eu... să nu mă poarte,
Pe drum străinile păreri,
Ce mi-au adus doar oboseală,
În loc de pace... au dureri.

Am obosit pe drumul vieții,
Și tot ce-aici m-a obosit,
În urmă las... pășesc pe-o urmă,
Care mă face fericit.

Să uit de tot care mă face,
Neputincios... azi părăsesc,
Privesc spre El... El este viață,
E dragoste... vreau să iubesc.
Amin