Mai ține-mă cu palmele de Tată
Pe drumu-abrupt de munte greu și lung...
Când pietrele-ascuțite mă împung
Și calea mi-este-n urmă-nsângerată...
În vârful plin de soare să ajung,
Să-l simt cum nu-l simțisem niciodată...

Mai ține-mă, Te rog, când iarna vine,
Când șuieră spre mine vânturi reci...
Și urlă-n groază-n brazii-uscați și seci,
Să nu înghețe focu-ascuns în mine...
Căci nu-l voi mai putea aprinde-n veci.
Învață-mă să pot iubi ca Tine... !

Și ține-mă mai strâns de obosesc,
Când pasul mi se clatin-a cădere...
Când nu găsesc în ființa mea putere
Spre Ținta alergării să privesc...
Ființa mea Puterea Ta o cere –
Mai ține-mă... ! Ca drumul să-l sfârșesc.

Căci dacă-n mila Ta nu mă vei ține,
La poale voi cădea, rostogolit...
Pe urmă în abisuri rătăcit,
Te voi striga... dar să-mi răspundă cine... ?
De-aceea, astăzi strig: ”Pân’ la sfârșit
Rămâi, Tăria mea, rămâi cu mine!”

Amin.