Sus, izvoare de lumină din Cetate se revarsă...
Ulițele ei sunt raze ce-i străbat neprihănirea...
Jos, țărâna e cenușă, răscolită-n pulberi, arsă –
Toate-or fi de foc distruse, le-a cuprinde putrezirea.

Noi pășim printre cenușă... și picioarele se-afundă...
Ne împotmolim într-însa... și adesea nu-i ușor...
Dar privim înspre Cetate... și a veșniciei undă,
Duhul Sfânt, în noi coboară... și ne umple-n piept de dor.

Și cenușa – plumb odată – e acum așa ușoară... -
Când piciorul ni se smulge, praful ei tresaltă-ncet... -
Zboară praful, neputința... inima spre ceruri zboară,
Ca un cufăr, o comoară, spre al cerului magnet.

Doar privind înspre Cetate, fața ni se-nseninează...
Și, în loc de încruntare, se arată un chip blând –
De iubirea arătată la Golgota radiază...
Și, privind atâta slavă, ochii se trezesc plângând.

De i-am ține-n orice vreme țintuiți spre bolt-albastră,
Toți însuflețiți de-același tainic și fierbinte dor,
Unde pentru veșnicie e zidită Casa noastră,
Cum ne-ar fi înaintarea... ? - N-am păși... Am trece-n zbor... !

Nu-s cuvinte-n glasul tinei de așa minune demne,
Să-i exprime măreția... Totul este prea frumos... !
Iară slova niciodată îndeajuns nu o să-nsemne...
Noi de ce pășim agale... ? Noi de ce privim în jos... ?

Amin.