Când totul adoarme, dar Ceru-i deschis
Ca rana ce-și strigă alinul,
Frumos și cumplit, cum nu-i niciun vis,
Coboară-n odaie Sublimul...

"Acela ce este" e Oaspet tânjit
De-un suflet zdrobit în tot duhul,
Să-l ieie în brațe, să-l țină iubit,
Din iad să-l ridice ca puful...

Din starea de plânset, de urlet amar,
De fugă, de ură, de groază,
Din groapa uitării, în veșnicul har,
În Ochii deschiși ce veghează...

In Inima cărei îi pasă nespus,
Cum nimeni n-avuse vreodată...
În Dreptul Salvării în Domnul Isus
Și-n Brațele-ntinse de Tată...

Căci El îi e Tată din veșnic Amurg,
Spre-un nou Răsărit de vecie... !
Și-n Brațele-acelea în jur toate fug,
Căci El e Iubirea cea Vie... !

Și-n Brațele-acelea în jur totu-i stins
Și lumea întreagă-i străină...
Că-n Brațele-I tari, alinat și cuprins,
Și-o clipă... ce-ar da, să rămână... ?


Dar Lui I-e mai sete nu Oaspet a fi,
Ci, scumpe, cu tine-a fi una...
Și-n brațele tale El vre-a locui
Și tu-n ale Lui totdeauna... !

Amin.