„O, dac-ai fi venit când te-am chemat!”
Striga durerea neagră prin toți porii,
Cu gheara-nfiptă-n inima surorii
Celui învins de boală și... plecat.

Știam că pașii-Ți seamănă minuni,
De-aceea Te-am chemat, crezând în Tine,
Căci orbii privesc semnele-Ți divine
Iar surzii-ascultă alocuțiuni.

Nu ai venit, să spulberi cu un semn
Orice lăstar de-ntunecată boală,
Ca să-l vedem pe Lazăr cum se scoală
Din patul suferinței, drept și demn.

Acum e prea târziu, căci el s-a dus,
Plângeau cele două surori cu jale,
Și-n drama cu meandre abisale
Plângea, simțind cu ele, și Isus.

Dar ce e „prea târziu” la Dumnezeu,
La Cel de dincolo de timp sau moarte?
Și a urmat: „Dați piatra la o parte!”,
Țesând miracolul sub cer iudeu.

S-a-ncins ca focul punctul culminant
În clipele care uitau să moară,
Când Domnul a rostit: „Vino afară!”,
Iar Lazăr pășea-n viață... din neant.
*
Hrănim în viață ani ce se succed
Și-Ți mulțumim, sunt daruri de la Tine,
Dar eu păstrez cuvintele divine
„Crede și vei vedea.” Căci, Doamne, cred!

Siegen, 26 mai, 2024