Trăia în Uț odată
Un om neprihănit,
Cu-averea laolată –
Bogat și liniștit...

Și Iov er-al său nume -
Un tată l-ai săi fii,
Căci i-au venit pe lume,
Ca dar, zece copii...

Șapte feciori, trei fete –
În viața lui comori –
Și-avea sub dânsul cete
De harnici slujitori...

Și turme de oițe
Cu firul mătăsos
Și boi și măgărițe,
Cămile... din prisos.


Copiii la ospețe
Adesea se duceau...
Ca trupul să-și răsfețe,
Cu hrană se-mbuibau.

Și-atuncea Iov degrabă,
În zori, când se scula,
O jertfă sfântă-n grabă
La templu aducea.

”Că-n inima lor poate
Pe Domnu-au supărat... ” -
Obișnui-a socoate -
”Printr-un ascuns păcat... ”


Dar Iov nici nu gândise
Satana ce gândea -
La tot ce plănuise
Spre nimicirea sa...



Se adunară îngeri
’Naintea Celui sfânt.
Din văile de plângeri,
Din turul pe Pământ
Pe care-l săvârșise,
Satana-n sfântul loc
De mângâieri se-oprise -
Stătuse în mijloc.

Și-i puse întrebarea
Cel drept: ”De unde vii?”
”De la cutreierarea
Pe care-o săvârșii,
Plimbarea pe Pământul
Ce Tu l-ai întocmit... ”

”Și ai văzut pe sfântul
Copil al meu smerit? -
Pe omul fără vină,
Pe Iov, iubitul meu,
De-a făr’delegii tină
Ce s-a ferit mereu?”

”Tu crezi degeaba oare
C-atâta Te-a iubit?
Nu vezi? De toate are,
De rău l-ai ocrotit...

Degeaba el se teme
De Tine cu respect? -
E-mbelșugată vreme,
Și toate-i merg perfect!

Dar, ia, întinde-Ți mâna,
Ca tot ce-ar stăpâni
S-acopere țărâna...
Și blestemat vei fi!”

”Prea bine,’ți dau pe mână
Tot ce lui Iov i-am dat...
Dar trupul să-i rămână
De boli nevătămat!”



Și într-o zi apare
La Iov un slujitor,
De-o veste de-ntristare
Să-i fie vestitor:

”Eu am privit din lături
Cum boii tăi arau,
Cu măgărițe-alături,
Ce-n liniște pășteau...

Și sabeeni veniră,
’N-asalt s-au aruncat,
Cirezile-ți răpiră...
Și-n săbii i-au tăiat
Pe slujitori... dar iată
Că am scăpat doar eu.”

Și-un altul se arată
Să-i spună de-un alt greu:

”Din bolta necuprinsă
S-a coborât un foc...
Și flacăra aprinsă
Ți-a nimicit pe loc
Și slujitori, și turme –
Pedeapsa Celui sfânt! –
N-au mai rămas nici urme –
Cenușa zboară-n vânt!”

”Și haldeeni veniră... ” -
Îi spuse un alt sol. -
”Cirezile-ți răpiră
Și-n urmă totu-i gol...

Și din toți slujitorii
Eu singur am scăpat -
Chiar mă străpung fiorii,
Când știu ce s-a-ntâmplat!”

Veni un alt să-i spună
”Copiii tăi sunt morți.” –
Să fie o minciună?
Cum vestea s-o suporți? –

”Erau în sărbătoare,
Așa ca de-obicei...
Și-atuncea un vânt mare
Venise peste ei...

Și-n casă cu putere
În colțuri s-a izbit...
Și-n urmă doar tăcere,
Căci tinerii-au murit!”


Îndurereatul tată
Atuncea s-a sculat...
Și-așa ca niciodată,
Grăbit și-a sfâșiat
Mantaua ce-o purtase
Și capul și l-a tuns.
C-amaru-l săgetase,
Și-adâncul i-a străpuns... !

Și Iov, în închinare,
Îi spuse-Acelui sfânt
Cuvintele amare,
Trântit pân' la pământ:

”Gol am ieșit din mamă,
Și Tu ce-aveam mi-ai dat...
De-aceea, nu mi-e teamă
Că totul mi-ai luat... !

Tot gol eu mă voi duce
În sânul Tău cel sfânt...
Căci nimeni nu aduce,
Nici ia de pe Pământ... !

Și lăudat să fie
Preasfântul Nume-al Tău!”
Și-n tot ce-a spus, cum scrie,
Iov n-a vorbit de rău.



La Dumnezeu se duse
Satana într-o zi...
Iar Cel Prea’nalt îi spuse
Din nou: ”De unde vii?”

”Eu vin de pe Pământul
Ce Tu l-ai întocmit... ”

”Și ai văzut pe sfântul
Copil al meu smerit? -
Pe omul fără vină,
Pe Iov, iubitul meu,
De-a făr’delegii tină
Ce s-a ferit mereu?

Să-l pierd fără pricină
Nu-mi cere în zadar...
Căci Mie Mi se-nchină
Și în acest amar!”

”Un om dă tot ce are
Pentru viața lui...
Ceva c-un preț mai mare
Ca viața-n sine nu-i... ” –

Răspunse – ”Mâna-ntinde
Spre carne și spre os...
Și trupul i-l cuprinde,
De sus și până jos... !

Zbătându-se spre viață,
Eu sunt încredințat,
De-așa vei face,’n față
Că fi-vei blestemat!”

”Iată, ți-l dau pe mână,
Ca-n boală să îl strângi...
Dar viața să-i rămână –
În moarte să nu-l frângi!”



Și-o bubă se-abătuse
Spre-ntregul trup lui Iov...
Și-n mâncărimi nespuse,
Se scărpina c-un ciob.

Soția îi privise
Cenușa – așternut...
Și-n pripă glăsuise
De Cel fără-nceput:

”Dreptatea ce-ți ajută?
Te duce nicăieri –
Ființa ți-e pierdută...
Blesteamă-L, și-apoi pieri!”

”Vorbești ca o nebună,
Femeie, uneori...
Căci suntem împreună
Cu El biruitori... !

Ce! Când ne merge bine,
Să-L binecuvântăm
Și toate de-s ruine,
Atunci să-L blestemăm... ?

Că-n mâna Lui sunt toate
Ce-odată le-am primit!
Cum să-L blestem se poate,
Când Dânsul m-a iubit?”


Dar, totuși, o durere
’Năuntru îl rodea...
Și nicio mângâiere
La oameni nu găsea.

Prietenii-i veniră,
Să-l mângâie nițel.
Dar nici nu îndrăzniră –
Așa era-ntr-un fel!

Și când se-ncumetară,
Pe rând ei au vorbit -
Cuțitu-n ran-amară
Mai tare-au adâncit:

”Pedeapsa este dreaptă
Și jarul s-a aprins...
Prietene, te-ndreaptă,
Și focul fi-va stins!”


”Da, gura-mi să slăvească
Pe Cel ce m-a-ntocmit!
Nicicum să nu rostească
Ceva nepotrivit!

Dar nu-nțeleg ce vină
Găsit-a Dumnezeu,
Că sufletu-mi suspină
Acum așa de greu... ”



Răbdase Iov... Și-n urmă,
Rămas-a cer senin...
Vedea cum i se curmă
Întregul lui suspin... !


”Azi știu că Tu poți toate
Ce-n gândul Tău ar sta...
Și nimenea nu poate
’Mpotriva-Ți a lupta... !

O, iartă-mă, Părinte...
Te-am luat la rost ades,
Rostind multe cuvinte...
Și-atunci n-am înțeles.

Cu-adânca mea căință,
Mă-nchin, Stăpân ceresc...
Ca, dacă-i cu putință,
Iertarea să-Ți primesc... !

Am auzit de Tine,
Dar astăzi Te-am văzut,
Cum mi-ai făcut mult bine –
Mai mult ca la-nceput!”



Și Domnu-l răsplătise
Pentru răbdarea sa,
Mai mult decât gândise...
Mai mult decât visa... ! –

Șapte feciori, trei fete –
În viața lui comori –
Și-avea sub dânsul cete
De harnici slujitori.

Și turme de oițe
Cu firul mătăsos,
Și boi, și măgărițe,
Cămile... din prisos.



Când nu avem răbdare,
Să ne-amintim de Iov,
Ce-n crunta încercare
Se scărpina c-un ciob...

Căci prin răbdarea noastră,
Noi fi-vom mântuiți,
Mai sus de bolt-albastră,
Cu viață răsplătiți... !

Amin.