De Învățător atuncea
Petru se apropiase,
Ca răspunsul să-l primească
Pentru gândul ce-l avea...
Și-adunându-și îndrăzneala,
Pe Hristos Îl întrebase:
”Spune-mi, Doamne, pe-al meu frate
Cât se cade a-l ierta?

Dacă el păcătuiește
Împotriva-mi, și-apoi vine
Cu mâhnire să îmi spună
Că acum îi pare rău,
Să îi dau a mea iertare
Pân’ la șapte ori e bine?
Din înțelepciunea-Ți sfântă,
Care e răspunsul Tău?”

”Trebuie vrăjmașul, Petre,
Să-l iubești... d-apăi pe frate?
E puțin cum judecat-ai...
Eu nu-ți zic de șapte ori -
Ci a șaptezecea oară
Tu să-l ierți de câte șapte –
Nu păstra în tine ura,
Căci printr-însa îl omori!


Și Împărăția Vieții
Se aseamănă c-un Rege
Ce odată se gândise
Pân’ la sine a-i chema
Pe-ai săi robi ce îl slujise,
Socoteala să își drege...
Și venit-a unul care
Tare mult îi datora...

La vreo zece mii de galbeni –
Cum sărmanul să plătească?
Trebuit-a să se vândă
Chiar pe el... cu toți ai lui.
Și-nchinându-se cu lacrimi,
Începu să se jelească,
Dându-și seama c-altă cale
Să-i plătească banii nu-i:

Mai îngăduiește-mi, Doamne... -
Zis-a el, umplându-l plânsul -
Lasă-mă, te rog, o vreme...
Și-apoi tot îți voi plăti! -
Și, înduioșat, stăpânul
Se-aplecase către dânsul:

Mergi în pace... - îi răspunse
Și de plată îl scuti.


A-ntâlnit apoi afară,
Când ieși, pe un tovarăș:
Ai uitat - strigase robul -
Că ți-am dat atâția lei?
Ce lungești atâta vremea?
Căci te-aștept iarăși și iarăși...
Hai să terminăm povestea –
Pune-n palmă banii mei!

Datoria era mică.
Nu erau lei mulți – o sută.
Dar, cu setea lui nestinsă,
Îl strângea pe om de gât.
Iară ura încrustată
În privirea lui pierdută
Contura în clip-aceea
Un tablou grotesc, urât...

Dup-aceea, izbutise
Bietul om să slobozească,
Îngrozit, acea strânsoare...
La pământ s-a aruncat...
Și-ncercând să își revină,
A-nceput să glăsuiască
Înspre robul fără milă
Și nespus de îngâmfat:

Lasă-mă, te rog, o vreme,
Să fac rost de-această sută... -
Însă robul, pân’ la plată,
Într-o temniță l-a pus...
Pe când alți priveau din lături
Întâmplarea petrecută...
Și-ntristați peste măsură,
La stăpânul lui l-au spus.


Îl chemă atunci la dânsul
Pe-acest rob pentru mustrare:
Rob viclean, așa se face?
Căci, pe când tu m-ai rugat,
Milă am avut de tine
Și ți-am dat a mea iertare...
Dar, la rându-ți, de ce plata
Altuia nu i-ai iertat?

Mâniatu-s-a stăpânul,
Și l-a dat să-l chinuiască -
Judecata este dreaptă
Și pedeapsa este grea...
Însă vai de robu-acela! –
Trebuit-a să plătească
Toată, toată datoria... !
Fiece bănuț din ea!”



Tot așa va face Tatăl,
Dacă nu ne este milă,
Dacă nu iertăm din suflet
Pe acel de lângă noi...
Fiindcă El cu-așa iubire
Către starea cea umilă
Ce o înduram cu toții,
În mocirlă, în noroi,
A privit... la fiecare.
Mâna Lui ne-a scos din groapă.
Ne-a spălat, ne-a dat o haină,
Pe o Stâncă ne-a urcat.
Sângele de pe Golgota
De o plată grea ne scapă –
Da, Isus Hristos odată
Prețu-ntreg a achitat... !

Amin.