Oprește-te!

… cum am lăsat
s-ajung atât de singur?
Un pustnic sunt în viață,
șoptea un suflet încărcat
de greul suflului,
în revărsata dimineață.
-Cum n-am văzut,
că-n fiecare zi,
lumina cerului mă cheamă
să îmi vorbească personal? ...
-De nimeni și nimic să nu ai teamă!
Eu hotărăsc pentru-orice suflet
direcția și drumul vieții,
când ești în vale,
Eu te aduc în deal.
De ce te înspăimânți și crezi
că ești dator să porți poveri
fără surâsul dimineții?
Nu te-am chemat la facerea vieții,
n-am pus poveri ce nu le poți răbda...
De ce-ai ales, în loc de frumusețe,
doar partea întunecoasă,
ce-ți face viața grea?
De ce aduci grindini și piatră?
În suflet, inimă le porți mereu,
crezându-te dator să te salvezi,
când îți e greu?
-Oprește-te și mângâie în rugi lumina,
fă-ți pâine, trandafiri din ea,
și-un voal de crin, ca albul lui
să îți acopere ființa, vina;
să-ți fie saț
ca pâinea trupului,
ce S-a jertfit în Golgota.