Se-ntorc acum Acasă soldații de pe front
Și ultimele lacrimi pe gene li se lasă,
Când cerul își deschide al slavei orizont
Și Țara lor dorită se-arată mai frumoasă...

Cetatea se înalță mai scumpă ca oricând
Și porțile-și deschide eroii ei să vină...
Biruitorii-n cete mărșăluiesc, cântând,
Pe străzile de aur scăldate în lumină...

Le trece ca prin față ce-a fost de îndurat
Pe-oceanul omenirii – furtunile nespuse...
Și suferința toată e-un film developat –
Fotografii în focul fără sfârșit distruse...


Din scurgerile vremii-s acum o mare gloată...
Dar câți sunt cine știe? ... Căci numărul nu-i mic –
Din orice neam... cu haina de nuntă nepătată,
Stând vrednici în picioare, cu ramuri de finic...

Și-n fața lor e Mielul cel vrednic de mărire
Și-Acela ce domnește pe tron din veșnicii...
Spre Dumnezeu, spre Mielul ce-aduce mântuire
Mulțimea strigă laude, cu glas de simfonii...

C-a Lor e mântuirea... ! Și îngerii se-nchină...
Și-n graba cea mai mare se-aruncă la pământ
Cu fețele lor albe, izvoare de lumină,
Iubirii înainte... și Mielului, cel sfânt.

Și un bătrân de-acolo cuvântu-l ia și zice,
De slava ce-o privește o clipă-ncremenit:
”Cine-s aceștia, oare, ce-s adunați aice’,
Cu hainele curate... ? De unde au venit?”

Și Cel ce toate știe adevărat răspunde:
”Vin din necazul mare, din Valea Morții reci,
De jos, de pe Pământul brăzdat cu sânge, unde
Au dus c-un preț războiul... și-au biruit pe veci... !

Privești a lor veșminte – le poartă ne-ntinate,
Cum le-au purtat și-acolo, în valea cu noroi...
În sângele de jertfă al Mielului spălate,
Păstrate pentru nunta din ziua de apoi.

Pe tron Cel ce domnește pe ei cortu-Și va-ntinde –
Nici foame și nici sete în veac nu le-or mai fi...
Nici Soarele ce-n boltă ca un străjer se-ntinde...
Nici orice alte arșiți nu-i vor mai dogori...

La pajiștea curată a vieții cu izvoare –
Acolo vor ajunge, mergând după Păstor... –
Și lacrimile toate s-or pierde în uitare,
Căci Dumnezeu va șterge durerea-n ochii lor.”

Amin.