Un om odată s-a grăbit
Să prindă trenu-n gară.
Și-n depărtări când a privit,
Vagoanele plecară.

Încă sperând, a alergat
Ca să îl prindă poate.
Dar șansa lui s-a spulberat –
Deja era departe.

Așa de rău lui i-a părut...
Știa c-o să plătească
O clipă ce nu a știut
Destul s-o prețuiească.

Știa că altul n-a mai fi
Așa ca el să vină,
Spre Patria din veșnicii
Să-l ducă, spre Lumină...


De ce amâi... ? Căci prea târziu
Va fi și pentru tine.
Rămâne-vei în drum pustiu,
Cu veșnice suspine...

Că ai pierdut așa ușor
Odihna veșniciei...
Că tu nu ești un călător
Spre Țara bucuriei...


Dacă nu vrei, nu m-asculta –
Trăiește și petrece.
Dar vine ziua, nu uita,
Când șansa ta va trece.

Amin.