Vino prin grădină, Doamne...
Crinii Tăi, iubiții, plâng...
Căci li-i dor... Li-i dor de Tine
Și de dorul Tău se frâng...

Lacrimile lor Te cheamă,
Că-s bătuți de ploi și vânt...
Ning curata lor corolă
Cu petale pe pământ...

O, ce groaznică risipă -
Cad petale-n spinii răi...
Vino Tu cu-a Ta aripă... !
Apără-i pe toți ai Tăi... !

Trec furtune galopânde,
Căutând cu brațe reci
Peste florile plăpânde
Să le smulgă pentru veci... !

Brațul Tău e mai puternic
Decât orice s-ar lupta –
Luptă Tu contra furtunii... !
Vino Tu și nu-i lăsa... !

Bate, Doamne, vântul rece –
Crinii Tăi se ofilesc...
Îi străpunge-a lui răceală –
Mantia le-o vestejesc...

Vrea să-i smulg-a lumii ură –
O, cât au de îndurat...
Vino Tu cu-a Ta căldură,
Soare scump și minunat... !

Arde arșița amară –
Frunzele atât îi dor...
Și văzduhul e povară –
Cade greu și arzător...

Lasă Apa Ta curată
Din izvorul cristalin
Peste floarea însetată... !
Dă-i din Duhul Tău alin... !

Azi mireasma lor străpunge
Lungul bolților hotar...
Și c-un singur glas Te cheamă:
”Vino, dulce Grădinar!”

Ei așteaptă strămutarea
Într-un veșnic Nou Pământ...
Dar mai lungă-i așteptarea
Și mai greu al lumii vânt...

Ei vor răsări-n vecie,
Cu veșmântul alb și sfânt -
Crinii Suferinței Tale,
Crinii Noului Pământ...

Amin.