Eu am gustat dulceața Iubirii de pe munte
Și am trăit tăria Puterii din vecie...
Și ochii îmi priviră ce gurii nu-s cuvinte –
Ce nu le pot cuprinde și nu le pot descrie...

Ei îmi priviră îngeri cum urcă și coboară,
Când m-odihneam ca Iacov în sfânta Ta prezență...
Și-am plâns de dor, Isuse... de-o bucurie rară...
În caldă duioșie și-adâncă reverență...

Eu Îți simțisem Mâna mângâietoare, vie –
Nu-i loc pentru tăgadă – Era adevărată... !
Căci m-a atins pe suflet cum nimeni nu mai știe
Și nimeni nu mai poate s-o facă niciodată... !

Și-Ți cunoscusem Glasul din toate câte-n lume
Chematu-m-au pe nume duios să mă atragă...
Dar Vocea Ta, Isuse, avea ceva anume... –
Ce taină porți într-însa că mi-e așa de dragă... ?

Ce taină este-n Tine... ? Ce taină este-n mine... ?
Ce Forță ne atrage, crescând ireversibil,
Una să fim... ? Și-mi fierbe tot sângele în vine,
Căci s-o ignor și gata îmi este imposibil... !

Și când mă îndreptasem spre lumea cea amară,
Ceva trăgea spre Tine tot sufletul a-mi frânge –
De-un pas n-am fost în stare ca fără să mă doară
Și inima din mine o flacără de-a plânge... !

De-aceea azi, când totul îmi pare fără sens...
Și fără vreo lumină... și fără vreo speranță,
Când totul își oprește obișnuitul mers,
Chiar de după cortină, rămâi Tu Siguranță... !

Căci știu gustul Iubirii – ce am trăit, văzut... !
Și ce îmi spulberase întregul întuneric... –
O dulce bântuire... și nu mai pot să uit... ! –
Mi-ai încrustat făptura cu chipul Tău feeric...

Și viața-mi fără Tine de-atunci nu poate fi
Decât nemărginirea din gol ce naște goluri...
Și dorul după Tine ce-n veci m-ar toropi
Mai mult decât deodată a lumii toate doruri... !

Am fost așa aproape de-abis, de renunțare...
Da, au trecut și-or trece atâtea clipe grele...
Dar gândul biruinței în piept îmi sună tare:
Cum să Te pierd de Tine, Comoara vieții mele... ?

Amin.