Când nu-s cuvinte omenești să strige
Și cu ecouri Cerul să îl umple,
Atuncea e doar lacrima ce curge...
Atuncea e sudoarea de pe tâmple...

Și când pe buze rugăciunea-ngheață,
Se roagă blând al Duhului suspin...
Se pleacă fruntea, inima se-nalță,
Cătând cu dor spre cerul cel sublim...

Când slăbiciuni genunchiul îl cuprinde
Și pieptul când trosnește de pământ,
O Mână ce puternic se întinde
Pe cel ce-i jos îl face neînfrânt... !


Așa am fost... și-aceea e-a Ta Mână,
Ce m-a atins cu-ai dragostei fiori...
Chiar tot de-aș pierde, una să-mi rămână –
Iubirea ce-am trăit de-atâtea ori...

Amin.