Cântarea cea duioasă din inimă ce-mi sună
E-un vers din Simfonia Golgotei, din Iubire...
Și dânsa tot îngână de-a spinilor cunună...
De tristele ciocane ce de pe deal răsună...
De plumbu-nfipt din bice în Ființa cea mai bună...
Și toate... toate astea... să fim noi împreună...
Cum inima din pieptu-mi să tacă... să nu spună
Și să nu cânte-n hohot a Lui Hristos jertfire... ?

Cântarea cea duioasă e strigătul de dor –
Ce lacrimă curată... Ce dulce suferință...
Ce mângâiere caldă în sfântul ei fior...
Când o aud mi-e drumul pe munte mai ușor...
Căci să privesc mă-ndeamnă chiar dincolo de nor...
Și ea mă ține-n viață în jur când toate mor,
Când mi-amintește-n taină de-al meu Mântuitor... –
Ea în războiul vieții mi-e imn de biruință... !

Străini suntem pe lume... dar vom ajunge-Acasă...
De doru-acelor vremuri azi pieptu-mi arde greu...
Când ne-om uni atuncea cântarea cea duioasă...
Și-om auzi-o-ntreagă... mai sfântă, mai frumoasă,
Când bucuria toată pe veci va fi a noastră,
La nunta veșniciei sublimă și aleasă,
Hristos când fi-va Mire și noi a Lui Mireasă...
Și peste tot Iubirea din Domnul Dumnezeu... !

Amin.