La Tine vin, Isuse, Izvorule curat,
Țâșnind din vârf de munte ca roua dimineții,
Eu, cerb pribeag pe lume, rănit și însetat,
Tânjind la răcorire și la odihna vieții...

Am străbătut primejdii în văile cu stânci...
Stăteau la pândă lupii, rânjind hidos în lună...
Cu inima zbătândă treceam de râpi adânci
Și ochi în urmă ura nu conteneau să-mi spună...

Doream o-mbrățișare... dar cin’ să mă cuprindă... ?
Cu ghearele lor brazii mă tot zgâriau pe spate
Și se lungeau prin umbre ca sufletul să-mi prindă –
Simțeam atunci mai tare că pieptul mi se zbate...

Cătând o liniștire în ale Tale șoapte –
O clipă de refugiu... c-apoi s-alerg din nou,
Brăzda adânc tăcerea o pasăre de noapte
C-un țipăt greu al morții ce răsuna-n ecou...

Și, dup-atâta zbucium, mi se făcu mai sete...
Găseam atâta apă în drumul meu murdară,
Ce parcă-mi îmbiase otravă să mă-mbete...
Și eu știam că apa aceea e amară...

Vedeam... simțeam pădurea că-n noapte se afundă...
Îmi tremura piciorul de groază și de frig...
Dădea susurul parcă mai slab să se audă –
Izvorul meu din culme... și îmi vedea să strig...

Să urlu către ceruri că totu-i în zadar,
Că ținta mea râvnită acum e prea înaltă... !
Și năvăleau ispite cu gustul cel amar –
Pădurea-n jur întreagă m-ademenea spre baltă...

Să mă aplec spre dânsa mă îndemna... să beau...
Să sorb din ea că-i bună... că-ntr-însa e tot apă...
Și fiarele pădurii la baltă se-adunau...
Și eu priveam la ele cu sete cum se-adapă.


Din ochii-mi mari și umezi o lacrimă s-a smuls
C-un dor de pisc de munte creștea în a mea ființă...
Și peste crengi și frunze cu greutate-a curs,
Reînviind nădejdea în sfânta biruință... ! –

Am străbătut prea multe să mă opresc acum... !
Și de un dor în flăcări tot sufletu-mi suspină...
Nu pot uita vreodată de ce-am pornit la drum –
De culmea cea de slavă cu Apa cristalină...

Și-am căutat spre zarea cu pace să privesc –
De-atuncea prin credință eu le admir pe toate...
Când mă sufocă dorul, aievea o zăresc...
Și-atunci, adânc în suflet, o simt că e aproape... –

O văd țâșnind din Stâncă – Minunea de Cascadă
Spărgându-se de pietre și scăpărând scântei,
Pe florile de munte lăsând duios să cadă
De-argint mărgăritare din frumusețea ei...

Stăruitor privind-o, o simt cum mă inundă...
Și-atuncea, după toate, cunosc al ei alin...
Și știu - Din veșnicie aceasta-i doar o undă...
Dar cum e veșnicia trăită pe deplin... ?


Azi sunt străin pe lume ca cerbul călător
Cu ochii mari și umezi de-o lacrimă curată,
Sărind peste prăpăstii c-un piept zvâcnind de dor,
Visând la Apa Vieții în veac neîntinată... !

E noapte grea în lume... și-adesea mi-este teamă...
Și uneori îmi pare că totu-i în zadar...
Și-oriunde-mi întorc capul, ispitele mă cheamă...
Dar Tu, Isus, de Tine mi-aduci aminte iar... !

Aud iubirea sfântă în susurul de sus –
Cu Tine nicio baltă de-aici nu se compară... !
Și, renunțând la toate, la Tine vin supus,
Izvorul meu de perle, nespusa mea Comoară...

Alerg cu stăruință spre țărmul plin de pace,
Căci de Făptura-Ți dulce mi-e sete și mi-e dor...
Și inima din mine Te strigă și nu tace –
La Tine vin, Isuse, ca cerbul călător... !

Amin.