Când nu era nimic pe lume
Cu-al Tău Cuvânt chema-i lumina
Văzând că este bun să se zărească
Ce e frumos, curat și sfânt.

Cu-al Tău Cuvânt creat-ai toate,
Și cerul și oștirea Sa,
Și atâtea vietăți pe lume
Au primit viață la porunca Ta.

Zidit-ai omul în grădină,
Și duh și suflet Tu i-ai dat,
După a Ta asemănare,
Să fie drept, mereu curat.

Dar când căzu în neascultare
Inima sa ce cândva era tare
Căzu jos mult-naintea Ta
Și îndrăzneală nu avea.

Știa sentința, știa greșul,
Vedea cum este dezgolit,
Îl copleși atunci disprețul
Ce gândul său a întocmit.

Dar Dumnezeu acoperi pe om
Plătind întâiul preț pentru greșeală,
Ca mai apoi Hristos să-mbrace omenirea
În haina scumpă-a ridicării din ocară.

Zidind din nou inima decăzută
Să poată sta înaintea Sa,
Zidind și zidul ce o înconjoară
Să nu pătrundă iar căderea grea.

Ziditor a toate Tu rămâi,
Și-a ceea ce vedem, și ce e nevăzut,
A noastre inimi mai zidește,
Credința dreaptă ocrotește!