Nu te frânge-n vântul rece,
Floare albă-n vârf de munte...
Nu te frânge... fiindcă trece,
Lăsând plaiurile mute...

Șuierând ca o fantasmă
Toți ai urii lui fiori,
Tu nu pierde-a ta mireasmă
Ce alină călători...

Chiar și-atunci când ești călcată
De vreun om neștiutor,
Mai gingașă, mai curată,
Poartă-ți straiu-nvingător... !

Pacea liniștii coboară –
Bucuria din Eden...
Nu te frânge, floare rară,
Și nu pierde-al tău polen...

Scumpo, nu-ți umbri culoarea... –
Albul tău rămână alb... !
Ești podoabă pentru zarea
Piscului ceresc și dalb...

Tu ești parte din Tezaur –
Muntelui mărgăritar...
Dumnezeu, ca Meșter Faur,
Te-a zidit cum ești prin har...

Ești frumoasă, ești iubită
Într-un fel perfect, deplin...
Pentru El neprețuită –
Creatorul tău divin...

Rabdă-le acum pe toate –
Toate-or fi odată vis...
Vine-o zi și nu-i departe –
Strămutarea-n Paradis...

Unde plouă candid harul...
Unde florile sunt vii...
Unde poartă Grădinarul
Grija lor pe veșnicii...

Unde inima-ți arunci,
Dorul tău... spre-albastre bolți...
Dar rămâi până atunci
Floare-Stea, Floare-de-Colț...

Amin.