Betania e satul cu Lazăr cel bolnav... –
Maria cea cu mirul îi este surioară –
Iară Isus la dânsul nu vine mai degrab’
Și-l lasă parcă fără să-I pese ca să moară.

Dar Domnul le iubește pe Marta și Maria,
Pe Lazăr ce-L așteaptă să-l facă sănătos...
Și, când aude vestea, rostește profeția:
”Nu, boala nu-i spre moarte... ! Spre slava Lui Hristos!”

Porni cu ucenicii spre sat într-un târziu...
Și-n calea lor aceștia cu Domnul povestesc.
Dar El n-ar vrea să spună că nu mai este viu:
”Acuma Lazăr doarme... Mă duc să îl trezesc.”

Ei, fără să-nțeleagă: ”E bine-atunci... Să doarmă,
Grăbită-i vindecarea la omul odihnit... ”
Le spune-atunci pe față cuvintele-I ce-nseamnă:
”Iubitul nostru Lazăr nu doarme... a murit.

Și că n-am fost acolo Mă bucur... ca să credeți... !
Să vă purtați credința cu și mai strașnic zel... !
Ca în Puterea sfântă de sus să vă încredeți... !
Însă acuma haidem să mergem pân' la el... ”

Ajung... și Domnul află că Lazăr e-n mormânt
De patru zile. Marta, de cum a auzit,
Îi iese Lui în cale c-un suflet greu și frânt:
”Dac-ai fi fost aicea, eu știu, n-ar fi murit... !

Dar, Doamne, orice lucru ceri de la Dumnezeu,
Oricât ar fi de mare, din ceruri ți-l va da... !
Căci știu că pentru Dânsul nimic nu e prea greu... !
Și Domnul îi rostește: ”Lazăr va învia.”

Și Marta Îi răspunde: ”La înviere, știu... ”
Isus îi spune: ”Viața și Învierea sunt... !
Acel ce crede-n Mine, chiar de-a murit, e viu... !
Nu poate să-l ascundă vreo piatră de mormânt!”

”Da, cred, Isuse Doamne... ! Cred că Tu ești Hristos!
Tu ești Acel ce-n lume e așteptat să vină!”
Și Raza ce coboară din cerul luminos
Și inimă și cuget îi umple de Lumină...

S-a dus și pe Maria la Dânsul să o cheme...
Căci Dânsu-i mângâiere mai mult ca orice om...
De El când ea aude, nu stă să piardă vreme –
Lăsând pe toți în urmă, se duce l-al ei Domn... !

Și-atuncea când Îl vede-I s-aruncă la picioare... !
Pământul îl atinge cu pieptul ei zdrobit...
Vorbind prin a ei gură durerea ei cea mare:
”De-ai fi venit, o, Doamne, el n-ar mai fi murit... ”

Privind acele lacrimi, le ia ca să le plângă... –
El, Dumnezeu ce vine din cerul fără plâns
Aici în lumea noastră, durerea să ne-nfrângă... ! –
Făuritor de zâmbet, ce lacrima ne-a strâns... !

Isus plângea. Acolo la margine de sat,
Așa un Om ca tine, rănit în drum, plângea...
Iară iudeii care în ochi I s-au uitat
Au spus: ”Pe Lazăr iată ce mult El îl iubea...

Dar El, Acela care la orb i-a dat lumină,
Acela ce se zice c-a scos din bezna deasă,
Pe drept dacă-l iubește, chiar n-a putut să vină... ? –
Sunt lacrimi prefăcute! Vedem că nici nu-i pasă!”

Isus Hristos întreabă zdrobit: ”Unde l-ați pus
Pe Lazăr, preaiubitul și scumpul vostru frate?”
Și-n calea arătată pân’ la mormânt S-a dus,
La peșteră să strige: ”Dați piatra la o parte!”

”Dar, Doamne, spune Marta, miroase foarte greu...
Cum știi și Tu preabine, de patru zile-i mort... ”
”Tu crede, să vezi slava ce-o are Dumnezeu... ”
Și-apoi spre ceruri: ”Tată, Tu Mă asculți în tot...

Primește mulțumirea că iarăși mă asculți,
Că prin a Ta Putere mormântul stă deschis... !
Acum vorbesc s-audă din jurul Meu cei mulți –
Să creadă că în lume Tu, Tată, M-ai trimis!”

”Și, Lazăre, hai, vino afară pân’ la noi!”
Și a venit... ca fără vreun om să înțeleagă.
”Voi dezlegați-i pânza, ștergarul înapoi,
Căci Dumnezeu din ceruri poruncă-i dă să meargă!”


Dac-am putea prin ochii cerești să ne privim,
Probabil că am râde de tot ce-am disperat...
Căci noi suntem aceia mereu ce ne grăbim,
Dar Dumnezeu Acela mereu ne-ntârziat... !

Amin.