Când noi suntem ecoul ce-a răsuna prin vreme
Spre viață sau spre moarte pe-atâția să îi cheme,
Așa gândind, cum oare să nu ne îngrozim
Că nu suntem adesea ce Domnul vrea să fim... ?

Când strigătul dreptății din noi se face șoaptă...
Și, când să facem bine, ceva din noi așteaptă...
Și când la noi în inimi e noapte, nu Lumină...
Când ochii cei de Tată dezamăgiți suspină...

Și când în noi credința că poate tot e mică...
Când să vestim Salvarea, ne e rușine, frică...
Când ni s-a dat Puterea, dar parcă n-am avea –
Suntem cuprinși de lume și biruiți de ea... !

Pe Calea Mântuirii umblarea nu ni-i dreaptă –
Stau țintă ochi să vadă... și altceva așteaptă...
Vorbim despre iertarea prin jertfa Lui Isus,
Dar mila și blândețea pe chipul nostru nu-s... !

O, frate... printr-o viață în depărtări ajungi –
Ce suntem azi va naște chemările prelungi...
Tu, piatră dintre unde, iubește și te teme,
Căci noi suntem ecoul ce-a răsuna prin vreme... !

Amin.