O, Pământule, străine,
Câte lacrimi mi-ai adus...
N-ai fost casă pentru mine –
A mea Casă este sus.

N-ai fost leagăn de odihnă –
Știu, odihna mea-i în cer...
Unde-oi răsufla în tihnă,
Unde lacrimile pier.

N-ai fost braț de mângâiere...
N-ai fost glas alinător...
N-am simțit în tine miere,
Ci doar spin usturător.

Voi fi mângâiat odată
Pentru tot ce-am suferit...
Și-oi simți dulceața toată
Ce în tine n-am simțit.

O, Pământ de nedreptate,
Fără cumpănă, cântar,
Voi uita curând de toate –
Și de-al nedreptății jar...

Vine timpul așteptat,
Când dreptatea va domni –
Adevărul întrupat
Cu dreptate-a-mpărăți... !

O, Pământ de-ntinăciune,
Ce-n războaie m-ai muncit,
Cât mai lupți cu mine... ? Spune...
Căci mi-e sufletul zdrobit.

Tot privind spre zarea sfântă,
Clipele îmi par mai largi...
Însă inima îmi cântă
Imnul biruinței dragi...

O, ce rană! Ce orbire!
Noaptea nopții te-a ajuns!
El e-a mea neprihănire –
Harul Lui îmi e de-ajuns... !

El mi-e prețul vredniciei –
Mielul sfânt – Hristos Isus... !
Vine ziua curăției –
Ce-i murdar va fi distrus... !

O, Pământule, Pământ...
Te străbat acum plângând...
Dar, cum scrie în Cuvânt,
Te voi părăsi curând.
Și-ți voi spune, vrând-nevrând:
La... adio, trist Pământ... !

Amin.