Mă îngrozesc privind această lume,
Când binele e rău și răul bine,
Când văd batjocorit al Tău sfânt Nume,
Când ei nu știu ce fac, lovind în Tine...

Tu mijlocești la Tatăl spre iertare,
Azi încă Miel de jertfă bun și blând...
Dar până când înduri acestă stare... ?
O, până când, Isuse... ? Până când... ?

Când schimbă ce-i lăsat a fi plăcere
Și chiar găsesc de buni pe cei ce-o fac,
Când fierb pe dinăuntru de durere,
O, cum să tac, Isuse... ? Cum să tac... ?

Ne spun ”creștini” cu ”ș” în paranteze –
Tu ne-ai învrednicit să suferim!
De noi cât or voi să se distreze...
Dar cum disprețul Tău să îl primim?

E glasul Tău, e voia Ta curată,
Așa cum Ziditorul a lăsat –
Căsătoria-i Taină minunată:
Familia – femeie și bărbat!

Așa cum e Biserica-nchegată,
Familia e-un Trup... și are Cap -
Aceasta nu se schimbă niciodată
Și contraargumente nu încap!

Biserica e-a Lui Hristos Mireasă-
Femeia i-e bărbatului la fel:
El va iubi pe scumpa lui frumoasă...
Ea, în Hristos, va asculta de El!

El va da tot – chiar viața de se cere... !
Ea nu îi va ieși lui din cuvânt –
Acolo e iubire, e plăcere...
Acolo este cerul pe Pământ!

Privesc în jur atâta-ntinăciune... –
Satan cât își mai bate de om joc...
Dar eu nădăjduiesc într-o minune,
Să mute piatra inimii din loc... !

Să vad-a Ta Lumină preaiubită,
Așa cum au văzut-o ochii mei...
Ai milă de făptura împietrită... –
Nu ei lucrează, ci Satan prin ei!

Păcatu-i greu și-ajuns până la Tine...
Și poate-Ți pare rău că ne-ai făcut...
Dar inima mi-e cupă de suspine –
Și ochii, Doamne, uite, s-au umplut...

O, Dumnezeul meu, de sus privește,
Te rog, privește jos în lumea noastră...
Și poate că privirea-Ți mai găsește
Un om ce poartă-n suflet zare-albastră...

Un om curat... un nufăr plin de rouă,
Pe lacul cel de umbre-ntunecat...
Îți cer, Stăpân milos, o șansă nouă
Acestei lumi orbite de păcat... !

Mai fă-i, o, Domn iubit, înc-o trezire...
Și Flacăra să-Ți pui în inimi reci... !
Să știe că există mântuire... !
Să simtă cum Iubirea arde-n veci... !

Să cadă în genunchi această lume
Și să îi ierți păcatul ei cel greu... !
Să știe că puternic e-al Tău Nume... !
Să strige că EXISTĂ DUMNEZEU... !

Căci sunt aproape norii de pucioasă...
Și de atâta flacără sunt grei...
Și pe-al meu suflet umbrele se lasă... –
Mă arde-n piept durerea pentru ei... !

Eu știu c-a Ta venire e aproape –
Noi vom pleca și vom uita de tot... !
Dar cei ce vor rămâne cum să scape... ?
Căci groaznic este ultimul potop... !


Pământ de-ntinăciune, o, Sodoma,
De ce nu strigi spre ceruri ajutor... ?
Cum a mai fost, așa va fi... aidoma
Și fumul va sui ca din cuptor...

Și fumul va șopti povestea tristă,
Cum n-a mai fost, a vechiului Pământ –
O lume care nici nu mai există –
Parc-a intrat cu totul în mormânt...


Dă-mi mâna să fugim pe totdeauna
Și vom scăpa de preaurâtul vis... !
Tu ai o șansă astăzi sau niciuna,
Căci cerul numai astăzi stă deschis... !

Amin.