Aveai prea multă dragoste în vine
Și de prea mult Tu trupul Ți l-ai frânt –
Ți-a dat pe-afară dragostea din Tine,
De mine și de-acest nedemn Pământ...

Erai prea plin de dorul împăcării,
De-adevărata dragoste prea plin –
De-aceea, chiar în ghearele durerii,
Tu m-ai iubit curat, perfect, deplin...

Și-a curs potopul Jertfei peste mine
Și inima mea toată a pătruns...
Și fluviile dragostei divine,
Țâșnind apoi din inimă, au curs...

Să nu-mi cutremur, oare, ființa toată... ?
De harul ce mi-e dat cum să nu plâng... ?
Cum să rămân la ce-ai făcut Tu piatră
Și pentru Tin’ să nu vreau să mă frâng... ?


O, da... mi-aș frânge-n Soarele Salvării
Bobocul firii mele pe deplin,
Ca, îmbrăcat în mantia iertării,
Să fiu o floare veșnică de crin...

Amin.