Pune-mi Mâna Ta pe mână,
Pune-mi Untdelemn pe pană –
Pune-n versul ei Duh Sfânt,
Dă-mi din gura Ta Cuvânt,
Ca să scrijelesc pe piatră
O Comoară minunată –
Apele-n puhoi să vină,
Versu-n urmă să rămână –
De prea mulți neînțeles,
Dar vorbind celui ales:
Și bătând și despietrind
Și mustrând și mângâind
Și în susur adiind
Ca al Cinzecimii vânt...

Fă-Te Mare în poem –
Tu îi dai prețul suprem!
Scoate lacrima din piatră,
Mângâie cu braț de Tată
Inima nemângâiată,
Să nu uite niciodată... !
Mângâie și cu nuia
Pe acel ce rău o ia... !
Iartă și-n iubire bate,
Dar întoarce-l spre Cetate –
Cea cu ziduri de iaspis –
Să nu uite de-al lui vis...
Și spre Pomul drag al Vieții,
Spre Lumina Dimineții...
O, întoarce-l către Tine,
Soare sfânt din zări senine...
Și spre gloatele de sfinți,
Spre cântările fierbinți,
Ce emană bucuria
De răsună veșnicia... !

O, de Mâna nu-Ți cobori
Cu ai Duhului fiori,
Untdelemnul de nu curge,
Cine rana o mai unge... ?
Și de gura-Ți vers nu-mi spune,
Nu mai e nimic minune...
Gândul meu e slab și mic
Scris c-un deget pe nisip –
Prin a vremilor tornadă,
Nu-i nimic să se mai vadă...
Nu-i nimic să se audă –
Glasu-n neputinți se-afundă –
Strig... dar totu-i șuierat
Stins și trist și depărat...

Pune-mi Mâna Ta pe mână
Și spre-a lutului fărâmă
Ce plângând am frământat
Suflă viață c-altădat... !
Suflă viață-n versul meu,
Preaputernic Dumnezeu,
Și fă-l viu și lucrător
În adâncul tuturor... !

Amin.