Am învățat în viață, să nu mă-ncred în ea,
Căci iute se mai trece, nimic nu-mi poate da.

Că este-o trecătoare, in ea am învățat,
Spre-o viață fără capăt, mereu ce-am căutat.

Am învățat din munții, ce-nalță vârful lor,
Să nu opresc o clipă, să urc... să nu cobor.

M-au învățat că teama, nu-i pote doborâ,
Nu poate nici pe mine, spre cer cât voi privi.

Am învățat din râuri, aici să nu opresc,
Spre locul revărsării, mereu să mă grăbesc.

Să-mi fie doar un susur, vorbirea-n cursul meu,
Ca să mă placă-n toate, doar El... doar Dumnezeu.

Am învățat din soare, mereu să strălucesc,
Am învățat din raze, să mângâi... să iubesc.

Să fiu viu și sub norii, ce vin am învățat,
Să nu fiu nici-o clipă, sub ei eu clătinat.

Îmi este-o-nvățătură, tot eu ce-am întâlnit,
Și luna mă învață, s-aștept un răsărit.

Și timpul vrea să-mi fie, aici învățător,
Să nu opresc mă-nvață, ci doar ca el să zbor.

M-au învățat și anii, în urma ce-au rămas,
Că viața niciodată, nu are vre-un popas.

Să merg doar înainte, îmi spune ea mereu,
Căci este după viață, un veșnic Dumnezeu.
Amin