Am învățat să tac, să spun că nu mă doare,
Tăcerea mi-a adus, din ceruri îndurare.

Am învățat să spun, mereu că-mi este bine,
Și-atunci când mă-nconjoară, ades grele suspine.

Am învățat s-ascund, dureri copleșitoare,
În ele am avut, de sus înviorare.

Doi ochi de după zare, durerea mi-au văzut,
Chiar de era ascunsă, chiar de eram tăcut.

Am învățat să uit, ce-aduce suferință,
Uitând simt alinarea, ce-mbrac-a mea ființă.

Uitând am vindecare, căci viața m-a-nvățat,
Iertarea-i vindecare, e cugetul curat.

Am învățat că omul, el este schimbător,
Mi-a ridicat privirea, să urc... să nu cobor.

Am învățat nădejdea, să-mi pun în Dumnezeu,
Cu El singurătatea, nu pot s-o știu și eu.

Am învățat din soare, mereu să mă hrănesc,
Căci soarele-iubirea, ce vreau s-o dăruiesc.

Am învățat din lună, lumină ca să fiu,
Să fugă chiar și teama, de ceasul ei târziu.

Am învățat speranța, să-mi fie doar Isus,
Speranța mi-este ziua, cu-a vremii grea apus.

Am învățat răbdarea, în încercarea grea,
Ma ține în picioare, și vântul de-ar bătea.

Am învățat tăria, că-mi este Dumnezeu,
Căci azi nu mă rănește, săgeata celui rău.

Mi-e scut Dumnezeirea, mi-e scut iubirea Sa,
În toate biruință, cu El eu voi avea.
Amin