M-ai dus Iubire-nmireamată, să gust izvorul nesecat,
Să beau din el în încercare, de vânt ca să nu fiu uscat.

M-ai dus sub raza călătoare, din cer în zori înspre pământ,
Să-ți simt căldura-n vremi de ploaie, tăria când iar bate-un vânt.

M-ai dus sa văd apus de soare, să pot eu vremea măsura,
Să înțeleg cât e de scurtă, Tu în curând vei apărea.

Să înțeleg că numai unul, ne mai desparte... doar un pas,
Și după el e începutul, puțin azi Doamne-a mai rămas.

M-ai dus sa vărs doar lacrimi multe, pe un pământ bătătorit,
Să văd cum firul cel de iarbă, răsare-n locul cel umbrit.

Să înțeleg rostul căinței, ce poate doar înviora,
Căci lacrimile pocăinței, pot suflete elibera.

M-ai dus ca să cunosc adâncul, acel de mare mânios,
Să înțeleg cine-l oprește, când se deschide furtunos.

Să înțeleg de cine-ascultă, și valul cel ce-i tulburat,
Atunci când eu în val de mare, stau neclintit și aplecat.

M-ai dus sa văd și răsăritul, de după noaptea lungă... grea,
Să văd de Tine cum ascultă, se stinge la porunca Ta.

Se stinge-n zorii cei de ziuă, când bunătatea-ți înoiești,
Să pot vedea apusul nopții, în care Doamne Rege ești.

M-ai dus sa văd întreg pământul, cum este el ascultător,
De glasul Tău... de-a Ta putere, căci Tu ești Doamne Creator.

Ție mă-nchin cu plecăciune, căci și pe mine m-ai creat,
Ești Domnul Domnilor Isuse, ești Dumnezeu, ești Împărat.
Amin