O, câte binecuvântări eu am avut în viață,
dar ce puțin le-am înțeles, când le-am avut în față.
Am fost cu oameni minunați, cum n-a mai fost altcine,
dar parc-am fost un orb și-un mut când ei au fost cu mine.
Prilejuri am avut s-aud așa cerești cuvinte
dar parc-am fost un surd atunci - și n-am luat aminte.
Și zile ca din cer mi-au fost atâtea-n viață date,
dar eu, ca un nesocotit mi le-am pierdut pe toate.
O, dac-aș fi știut ce rare sunt sufletele sfinte,
când le-am avut, cum aș fi strâns în mine-a lor cuvinte!
De-aș fi știut cum nu mai vin frumoasele clipite,
cum m-aș fi-apropiat de-adânc de viețile sfințite.
Și de știam ce aur sunt prilejurile rare,
cum mi-aș fi dat tot ce-am avut să-l prind pe fiecare.
Dar oamenii cerești s-au dus... și parcă pe vecie,
cu cât întrebi mai mult de ei, tot mai puțin se știe.
Prilejurile s-au rărit ca aurul în lume,
așa puțini știu spre Hristos, cu-adevărat să-ndrume.
Se va lăsa-n curând așa o noapte-nspăimântată
că nimeni nu va mai afla cărarea cea curată.
Și mulți vor plânge cum n-au plâns în nici o nebunie,
când vor vedea că ce-au pierdut va fi pe veșnicie!