E-n trupul meu durerea ca un țepuș cumplit
ce-n orișice mișcare se-nvârte mai aprins,
în fiecare clipă îl simt mai ascuțit,
ca un cuptor de flăcări de șapte ori încins.

Ce-adânc ne-ndurătoare ești suferința mea,
simt cum îmi arzi pe-ncetul tot ce-am avut frumos...
chiar singura comoară, iubirea, azi mi-e grea,
ca auru-n pustie mi-o simt fără folos.

Nu-mi mai doresc pe lume nimic, nimic, nimic,
vreau numai ușurarea de-acest pământ prea greu,
da, numai ușurare e tot ce știu să zic,
aceasta, Doamne, numai, e tot ce mai cer eu.

Zac Doamne ca un vultur căzut săgeată, frânt,
cu aripile rupte, de-odată și de tot,
ori trage peste mine aici orice pământ,
ori crește-mi alte aripi, dar astfel nu mai pot!

Nu mă lăsa aicea cu inima dintâi
zdrobită, dar rămasă cu tot ce-odată-avea,
ori mormânteaz-o Doamne, să uit unde-o rămâi,
ori dă-mi o alta nouă, să-nceapă iar să vrea.

Un strop de prietenie, e totuși prea puțin,
într-un noian de ură și-ntr-un pustiu amar,
dezbracă-mi trupu-acesta ce mi-a fost dat spre chin,
și-mbracă-mi-l pe-acela ce-mi va fi dat spre har!